Interactiuni

Posts Tagged ‘Raluca Caranfil

La 600 de ani: mult Iasi. Si mult alcool.

with 16 comments

Cioran spunea undeva ca nu suporta Moldova; ca a fost la un moment dat in capitala ei pentru doua saptamini si, de plictis, a baut tot timpul. Mai recent, Goraj Bregovic declara aici ca de fiecare data cind vine in Iasi are o pofta nebuna de baut. De baut mult. Dany, cumnatul meu francez, nu bea in orasul sau natal, Lille – dar cind vine in Iasi rar se poate abtine. Despre mine, ce sa mai vorbesc… Dupa un concediu de Pasti prelungit la trei saptamini pe plaiuri moldovene, degeaba am tinut tot anul o riguroasa cura de slabire… bautura si mincarea multa mi-au pus burta la loc.

Si atunci, ma intreb: ce se intimpla? Ce-i cu Iasul asta? Raspunsul e unul simplu: Iasul e capitala Nimicului… Doresc sincer sa aflu de ce Raluca si Oana vorbesc cu mult drag de “Iasul meu”, vreau sincer sa inteleg ce m-ar putea determina si pe mine sa spun la fel. Dar nu gasesc nimic.

Iasi, capitala culturala? Sa fim seriosi. Care cultura? Monumentele uitate in paragina? Sit-urile arheologice descoperite si lasate de izbeliste? Muzeele terne, cu pietre si fluturi infipti cu ace in polistiren, invelite in cutii de sticla? Asa-zisele asociatii si reviste culturale, poate cu istorie bogata, dar actual construite de poeti si scriitori de mina a zecea? Universitatea plina de nulitati si clanuri de catedra? Palatul Culturii asaltat de viitorul Palas? Recent, Iasul mi-a aparut asa: un oras care fara universitate si studenti ar fi un oras falimentar; o urbe plina de supermarket-uri si mall-uri; un loc cu strazi pline de gropi si circulatie strangulata in cele mai fierbinti puncte; mult praf si mizerie; un oras condamnat in urma proiectului megaloman “Palas”.

Iasi, orasul oamenilor faini? Sa fim seriosi. Care oameni faini? Cei pe care-i vezi pe strada, imbracati tern si aproape uniform, fara umbra de zimbet pe buze? Intelectualii cu pretentii, fazi si lipsiti de creativitate, categorisiti pe grupuri standardizate, construite in functie de afinitatile personale? Cei care au ramas “profesionisti” in domeniul lor, doar pentru ca cei mai buni au migrat in alte parti? O analiza corecta si lucida in domeniul radiofonic o face chiar Raluca aici (vezi sfirsitul postului), dar analiza ei poate fi extinsa la intreaga plaja media si la orice alt domeniu de activitate. Citiva amici imi spuneau deunazi ca Iasul a devenit dusmanul concret al oricarui tip de creativitate…

Iasi, orasul amintirilor si al nostalgiei? Pentru mine, din acest punct de vedere Iasi inseamna doar dealul Copou: Parcul Copou, Gradina Botanica, liceele “Negruzzi” si “Ibraileanu”, strada Lascar Catargi. E de ajuns? Nu prea: locurile se schimba, si amintirile ramin nu impregnate in aceste locuri, ci in mintea mea. Iar nostalgia nu mi se pare un fundament bun al iubirii.

Iasul ramine pentru mine un oras care mi-a oferit citiva prieteni buni – mai toti plecati in alte zari. Un oras care mi-a dat citiva oameni dragi – si care, in pofida iubirii sau aprecierii mele m-au tratat cu suturi in partile moi, cotloanele sufletelor lor fiind mai murdare decit strazile orasului. O urbe plina de clanuri intelectuale si politice de mina a zecea, in interiorul carora nu poti intra decit daca pupi serios in aceleasi parti moi. Un oras in care murdaria, plictisul, uritenia si nimicul au ajuns elementele definitorii…

Deci, dragele mele Oana si Raluca, va provoc nu atit sa ma criticati – cit sa imi dati motive reale (sau macar sa imi dati motivele voastre), pentru care cineva ar trebui sa vorbeasca despre Iasi ca despre “orasul meu drag”…

Intrind in Ungaria, am vazut o groaza de batrini prin sate, si o groaza de tineri pe podurile suspendate deasupra autostrazii salutind bucurosi masinile care treceau prin dreptul lor. Si parca toata incrincenarea, rautatea si nesimtirea ce m-au asaltat in Romania au disparut brusc, neprimind viza de Ungaria.

Odata reintors in Budapesta, am rasuflat usurat. Nu o spun cu rautate, ci doar cu o senzatie ciudata de liniste si normalitate: am simtit ca am revenit ACASA. Pentru ca, pentru mine, Budapesta (si poate, mai mult, Konstanz) vor insemna intotdeauna ACASA. Iasul e urbea in care ma duc de nevoie, si asta pentru ca nu exista alta posibilitate de a-i intilni pe putinii oameni dragi care mi-au ramas acolo, sau care vin acolo in aceeasi perioada.

Reclame

La multi ani, Alin!

with 4 comments

0792perioadaliceuluifaradataalin-si-andrei-cantand.jpg dsc02350.jpg

Am invatat impreuna cum sa mizgalim linii pe hirtie: intii drepte, apoi culcate, si pe urma oblice. Au urmat bastonasele, prima litera a alfabetului, primirea cravatei rosii de pionier la Cetatea Neamtului, intrarea in clasa a cincea la „Negruzzi”. Pe urma cartile citite si discutate (parca „Sera” de Brian Aldiss a fost printre primele, nu?). Liceul, cu primii doi ani in care am fost „cumintii” clasei, pentru ca mai apoi sa ne dezvirgineze „Garofita” si „Zoiosu'”… Si muntii pe care i-am urcat impreuna (in Apuseni mi-a placut cel mai mult!). Si olimpiada la romana dintr-a unspea cind l-am chemat la o sedinta de spiritism pe Eminescu, de ne-au scazut astia nota la purtare mai rau decit batausilor liceului, si apoi – cum as putea sa-l uit? – „Saprosan”-ul, prima revista din Romania editata in intregime de liceeni, si necontrolata de directiunea liceului (la care Marian a avut o contributie extraordinara)… Am intrat apoi la facultate, ne-am exersat amindoi nervii cu jeanpierre, le-am explicat noaptea politistilor la Constanta ca plaja nu este totusi granita si noi nu am fugit in Turcia, ne-am baut bursele pe o luna intr-o noapte intreaga in care am colindat, programatic, toate barurile din Copou. Am pierdut oameni dragi: pe profa de filosofie Rodica Vosniuc, la mormintul careia ne intilneam o vreme in fiecare luna sa bem o sticla de vin. Pe dirigul nostru, proful de romana Gheorghe Antoce, care intotdeauna ne scapa din bucluc si care s-a stins rapid in urma unui cancer pe creier. A murit bunicul lui. A murit si bunicul meu. A murit Catalin Bicu.

042sfirsitulclaselorprimare-22061989.jpg 094m-tiifagarasvfmoldoveanu11082000.jpg 0838ziuameaacasa25111997.jpg

De patru ani a plecat din Iasi. La citeva luni l-a urmat si Raluca, si un timp m-am simtit despartit de mine insumi. Apoi mi-am impus sa accept situatia, faptul ca asta e lumea in care traim, o lume care ne arunca pe toti in cele patru zari. Il vad rar de atunci, cam de doua ori pe ani. Ceva din mine s-a dus la Bucuresti cu el – si totusi, intr-un mod ciudat, ma simt implinit. Iti multumesc, Alin, pentru ca ca am crescut impreuna, pentru ca mi-ai fost prieten o viata intreaga, pentru ca pentru mine definitia prieteniei se leaga de numele tau. Si chiar daca te vad asa de rar, chiar daca vorbim rar pentru ca tu nu prea ai chef de telefoane si mailuri lungi, chiar daca nu vei citi acest post pentru ca din principiu nu citesti bloguri, eu tot vreau sa iti urez, din toata inima, „La multi ani!” si la inca de 30 de ori 30!

Written by Andrei Stavilă

februarie 21, 2008 at 8:41 pm