Interactiuni

Posts Tagged ‘Romania

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Reclame

Revelion 2011. ‘Italian style’

with 4 comments

Desi natura mea relativ anti-sociala nu se impaca prea bine cu adunarile populare, in ajunul anului nou i-am acordat spiritului gregar partea cuvenita si am iesit sa sarbatoresc venirea lui 2011 in strada. Spre deosebire de anii trecuti, primaria orasului Florenta a oferit ceva circ gratis (ca pinea/berea se dadeau pe bani, 3 euro doua degete de vin fiert) si sarantocilor care nu isi permiteau sa platesca 30 de euro (suma minima) doar pentru intrarea intr-un club sau o discoteca. In fiecare piata mai mare a orasului au fost organizate concerte de muzica pe toate gusturile: rock si pop intr-o piata aproape de Santa Maria Novella, jazz in Piazza della Repubblica, muzica clasica in Piazza Signoria, si asa mai departe.

Dupa ce ne-am cam saturat de rock italian si lalaieli tipice a la San Remo, am luat inteleapta decizie sa ne indreptam spre locul destinat jazz-ului, unde am descoperit trupa Funkoff,al carei fan am devenit imediat. Puteti asculta ceva fain aici.

Totul a fost perfect pina pe la doua noaptea, cind s-au terminat concertele. Asta daca, desigur, lasam deoparte eternele pocnitori si alte ustensile high-tech care, bag seama, produc zgomote din ce in ce mai puternice pe an ce trece. Indepartindu-ne de scena, atit in Piazza della Republica cit si in celelalte piete am fost nevoiti sa calcam pe un covor gros de sticle de sampanie, vin si bere sparte intentionat de vajnicii cheflii ai anului nou. Se pare ca asemenea ‘covoare’, precum si mersul fachiresc pe ele sint o ‘traditie’ italiana. Un amic nativ ne-a povestit ca dezastrul de pe strazile din Florenta (un oras care, la acea ora, arata mai ceva ca Hiroshima dupa Enola Gay) nu se putea compara nici pe departe cu intimplarile din alte orase italiene – Napoli, de pilda. Pentru ca in orasul binecunoscutei mafii, prezentza intr-una din pietzele mari in noaptea de ajun se poate termina direct la spital: italienii, chiar si cei bogati, frumos imbracati in frac si petrecareti in hotelurile luxoase ale urbei, se distreaza enorm aruncind cu sticle, fructe, farfurii si prajituri in capetele trecatorilor nefericiti. In Italia de anul nou nu trebuie deci sa ai doar o talpa groasa la papuc, precum obrazul italienilor – ci ai mare nevoie si de un cap tare.

Daca pina acum inca mai aveam dubii, considerind italienii un popor doar cu putin mai civilizat decit romanii, acum m-am lamurit perfect: o fi fost Imperiul Roman un promotor al civilizatiei si culturii; o fi fost orasele italiene in timpul renasterii adevarate ideal-tipuri, modele mereu actuale ale auto-guvernarii republicane/populare. Insa italienii de astazi nu au nici o legatura cu mult mai celebrii lor inaintasi. Sint un popor cu nimic mai bun decit romanii: mirlania, mizeria, nesimtirea sint aceleasi. Doar ca italienii au avut mai mult noroc: au primit o mostenire pe care nu o meritau.

Tuturor autorilor si cititorilor acestui blog, un an nou mai bun decit toti anii de pina acum, si sa ne auzim/citim/revedem cu bine!

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 3, 2011 at 10:18 pm

Isarescu, ceausescu (sic!): ramine cum am stabilit!

with 6 comments

Reluarea contactului cu realitatea din Romania a fost pentru mine unul dur, asa cum ma si asteptam: intii soselele patriei (pentru care am platit rovigneta, un set de jenti si doua cauciucuri), apoi birocratia (in cit timp repari masina pe CASCO si ii faci revizia? Nu va spun, poate sinteti bolnavi cu inima!). In final, ecranul TV mi-a furnizat entertainment-ul obisnuit, doar cazurile au fost altele. De data asta, dezgroparea ceausestilor si criza economica (plus sinuciderea Madalinei Manole, dar nu am nimic de spus aici).

In legatura cu situatia economico-financiara din tara, Isarescu a preluat si si-a insusit in ultima vreme doua declaratii halucinante marca Basescu & Boc. Prima: ‘daca doriti bani mai multi, trebuie sa munciti mai mult’. Asertiunea este deopotriva jignitoare si falsa, intrucit ontologic vorbind, munca este un concept relational: in formula matematica a muncii intra nu doar muncitorul, ci si investitorul, munca in sine, cel care consuma produsul muncii, si nu in ultimul rind sistemul economic in care procesul muncii se desfasoara. Poti munci mai mult si mai bine, dar daca sistemul politic, financiar si economic ramine acelasi, banii nu prea au de unde sa vina. Altfel spus, putem sa inlocuim celebra ‘noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc’ cu versiunea ‘noi muncim pe bune, ei se fac ca ne platesc’: rezolvam ceva? Inainte de a cere populatiei sa munceasca mai mult si mai bine, elita politica si financiara a tarii ar trebui sa ofere cadrul necesar in care o asemenea crestere cantitativa si calitativa poate deveni posibila. Faptul ca romanii plecati la munca in Italia, Spania sau aiurea fac destui bani incit sa trimita si acasa reprezinta dovada clara a faptului ca nu cheful de munca al romanului este problema – adevarata problema este sistemul in care individul isi desfasoara activitatea. In consecinta, i-as ruga pe guvernantii nostri sa se gindeasca inainte de a pune efectele propriilor erori pe umerii angajatilor sau ai pensionarilor; altfel, lipsa lor de bun simt va fi, pina la urma, taxata prin vot.

A doua declaratie halucinanta a lui Isarescu se refera chiar la sus-numitii pensionari: ‘este de domeniul eticii ca fiecare sa primeasca o pensie proportional cu cit a muncit si cu cit a contribuit’. Intr-o tara normala o asemenea afirmatie ar fi evidenta. Nu si in Romania, unde tocmai oamenii care au muncit mai mult au pensii mai mici. Un exemplu bun il constituie lucratorii in domeniul agricol, din cadrul fostelor CAP-uri: pensia de ceapist, care recompenseaza munca de o viata a unui individ onisnuit sa lucreze cam 10 ore pe zi la cimp, ajunge undeva in jurul a 70 de euro in Romania! Un alt exemplu il constituie doamnele care au luat in serios politica oficiala a statului de inmultire iepureasca a neamului. Cunosc femei care nu au muncit in viata lor la stat, insa au crescut copii, nepoti, stranepoti, au sustinut prin executarea treburilor casnice dezvoltarea carieirei sotului si chiar a carierelor copiilor – conform idiotilor Base&Boc&Isarescu ele nu merita nimic, intrucit, evident, nu au muncit si nu au contribuit… Imi rasuna in urechi incredibila replica a lui Basescu, data unei femei care a muncit 13 ani intr-o intreprindere: ‘cam putin, maica, pentru o viata de om!’. L-as intreba pe idiotul neamului (ales evident numai de retardati, caci un om sanatos nu-si putea pune stampila pe numele basescului) cine i-a crescut copiii cit timp turna la Securitate domnia sa prin Anvers. Cam putina minte, stimabile,  pentru un presedinte al unei tari europene!

Dezgroparea ceausestilor a produs pe ecranul TV alte declaratii halucinante. Am auzit un comentator politic spunind ca ceausestii ar fi meritat un proces corect. Enormitatea afirmatiei poate fi dezvaluita printr-un dram de gindire pe cont propriu: si cam cine sa ofere acel proces corect? Sa nu uitam ca timp de 50 de ani orice proces politic a fost oricum dorim sa-l numim – numai corect, nu! Generatiile nascute sub comunism au invatat ca ‘merge si asa’, ca e foarte ok ca in procesele politice avocatul apararii sa-si acuze propriul client, ca in timpul procesului directivele si sentinta sa vina pe linie de partid, ori ca pedeapsa cu moartea este perfect normala si in buna concordanta cu drepturile omului. Reprezentantii acestor generatii, intr-un moment de vid politic, legislativ si juridic (i.e., decembrie 1989) au incropit un proces exact dupa cum au fost invatati sa gindeasca de chiar cuplul care le-a devenit intre timp victima. Ceausestii au avut parte de fix aceeasi corectitudine a procesului si a sentintei precum fostii detinuti politici in timpul comunismului; primii au fost victimele modelului de proces politic pe care ei insisi l-au sustinut si aplicat impotriva ultimilor. Mie unuia mi se pare corect.

Acuzatia privind procesul incorect este cel putin prosteasca si din alt punct de vedere: drepturile omului – inclusiv dreptul la un proces corect – sint de multe ori  folosite in scopuri diametral opuse crearii lor. Acest lucru se intimpla inclusiv in cazul fostilor dictatori, fie ei din America latina, Africa sau din Estul Europei. Virsta inaintata, diversele boli si nenumaratele vicii de procedura sint invocate pentru a intirzia sau eluda o decizie corecta. Nu-mi amintesc de nici un proces acceptat de toate partile ca fiind ‘corect’, in care un dictator sa fi fost condamnat la pedeapsa pe care o merita. Jean-Bedel Bokassa, initial condamnat la moarte pentru crimele sale, a fost eliberat dupa sase ani de inchisoare; Slobodan Milosevici a murit de atac de cord in timpul procesului; Augusto Pinochet a fost achitat pe caz de boala fara macar sa-i inceapa procesul; iar exemplele pot continua. De ce sa fi fost altfel cu ceausestii? Ginditi-va putin la urmatorul scenariu: erau judecati ‘by the book’, condamnati la 25 de ani inchisoare, apoi eliberati pentru buna purtare dupa 15 ani (asta in varianta ‘optimista’). In 2004, carevasazica, am fi avut un cuplu de ceausesti rebranduiti, sefi de partid, secondati de nemuritorii vecetudor si adrian paunescu (sic!) si candidind pentru Senat sau, cine stie, pentru Parlamentul European! Eu unul nu cred ca evenimentele pot avea un asemenea curs. Nu cred ca autorii unui genocid au dreptul sa se numeasca oameni si ca atare sa invoce respectarea drepturilor omului. Si nu cred ca trebuie un proces indelungat pentru a demonstra ca o asemenea creatura este sau nu vinovata de genocid. Indivizii respectivi merita, pur si simplu, soarta ceausestilor. Sau poate o alta soarta, si mai potrivita; acum imi vin in minte cuvintele bunicului meu, preot ortodox care a avut de suferit de pe urma comunistilor: ‘Mie imi pare rau ca i-au impuscat. Ar fi trebuit sa-i puna intr-o cusca cu bare de fier si sa-i poarte prin toata tara, din sat in sat, sa-i poata scuipa lumea’.

O alta declaratie halucinanta produsa de analistii politici romani se refera la lipsa unei inmormintari ‘crestinesti’ a ceausestilor. Si aceasta declaratie, la rindul ei, este uimitoare nu doar prin prostia celor care au produs-o, dar si prin caracterul ei jignitor. Sa nu uitam ca vorbim despre sefii unui sistem politic care care nu era doar autodeclarat ateu – dar si dusman pe fata al oricarei ideologii religioase. Biserici au fost distruse, preoti au fost inchisi doar pentru ca au continuat sa-si predice credinta! Intr-un asemenea context, a deplinge lipsa inmormintarii crestinesti a ceausestilor mi se pare o atitudine monstruoasa. Mai mult, cred ca Biserica Ortodoxa insesi ar trebui sa aiba ceva de spus aici: daca tot refuza sinucigasilor (inclusiv celor care recurg la acest gest din cauza depresiei, deci nu voluntar, ci impinsi de o boala foarte serioasa) dreptul la o inmormintare crestineasca, atunci de ce sa ofere acest drept criminalilor lucizi, sau autorilor de genocid? Cerinta unei inmormintari crestinesti pentru ceausesti nu poate fi decit o gluma teribil de proasta.

Traiti in Romania

with 5 comments

S-au intimplat anul asta. Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Romania secolului XXI. Undeva in Europa, mai pe la margini. Noii cetateni europeni:

La Iasi:

Si la Brasov (via zamo): nu stiu de ce nu merge embed-ul la mine, dar puteti face click aici pentru a vedea un video in care pensionarii se bat pe banane. Si o alta bataie pe banane, tot la Brasov, insa documentata doar in fotografii, aici (via Krossfire).

Written by Andrei Stavilă

aprilie 3, 2010 at 8:01 am

De râsul curcilor

with one comment

România acorda ajutor umanitar republicii Haiti în valoare de 50.000 de euro. Asta este ştirea care a circulat astăzi în toată presa. Ori nu înţeleg eu tot tabloul şi îmi lipsesc nişte piese, ori ne-am prostit iremediabil. 50.000 de euro? Cu 50.000 de euro vrea România să ajute sinistraţii dintr-o ţară unde cutremurul a făcut 75.000 de victime, 250.000 de răniţi şi a lăsat fără locuinţe un milion de oameni? De ce nu am tăcut pur şi simplu? Nu avem bani, e criză, asta e… dar să acorzi ajutor o sumă ridicolă mi se pare hilar. De fapt de plâns mai degrabă…

Am ajuns de râsul curcilor care, dacă ar pune mână de la mână, tot ar strânge şi ele un 50.000 de euro. Eu nu mai am cuvinte. Poate mai aveţi voi…

Written by Nico

ianuarie 21, 2010 at 7:31 am

Publicat în De risul curcilor

Tagged with , , ,

Arrivederci! Bonus: Constantin Tanase

with 3 comments

Gata, de azi nu voi mai avea acces la net decit ocazional in urmatoarea saptamina. Ne vedem dupa! Pina atunci, va las cu Constantin Tanase (via Razvan Vintilescu). Si daca ma intrebati pe mine, o sa va spun ca „rumeinia” e un fel de cosciug pe care groparii beti il manevreaza asa cum pot (neaparat, vedeti aici!). Dar nu-i nimic: bine ca raminem optimisti!

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare,
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim în saracie,
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Scoatem totul la vânzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine,
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete,
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am facut?

Written by Andrei Stavilă

decembrie 12, 2009 at 1:54 am

E bine.

with 4 comments

Sa spunem ca aveti de ales: cancer sau SIDA? Cam asa imi suna mie remarca idioata a celor care imi tot spun, de vreo 15 ani incoace, sa aleg raul mai mic. Geoana sau Basescu? Nu, multumesc. Nici cancer, nici SIDA. Vreau sa traiesc.

Ma bucur totusi pentru ca a iesit Geoana (daca o fi iesit). Este insa bucuria schingiuita a soldatului care lupta de doua luni de zile numai pe intuneric, legat la ochi. Cel putin, acum s- a facut ziua si totul este clar. In varianta lui Basescu presedinte, ne-ar fi asteptat luni intregi de instabilitate politica, poate dizolvarea Parlamentului, luni intregi de negura, in care soldatul de care va spuneam ar fi lovit in continuare bezmetic cu sabia in toate directiile. In varianta lui Geoana presedinte, lucrurile vor sta rau, insa cel putin va exista un guvern, o administratie care sa se ocupe de tara si impotriva careia soldatul nostru poate lupta. Intre a sti care-ti este adversarul (si a lupta pe fata cu el, chiar daca sansele sint mici), si a nu sti care e adversarul si a lupta in van pe intuneric, eu prefer prima varianta. Intrucit e vorba de situatia mea personala, de lupta pe care o duc eu, prefer prima varianta. De asta ma bucur ca a cistigat Geoana. E insa o bucurie schingiuita, iar sampania o las altora. Un paharel de bitter e mai adecvat situatiei.

De miine incep o noua lupta. Cel putin acum stiu ca vom avea un guvern, ca tara va fi administrata, ca exista un aparat de stat cu care pot vorbi (citeste: „lupta”). De asta e ok ca a cistigat Geoana. Pentru mine. E bine.

Written by Andrei Stavilă

decembrie 6, 2009 at 11:29 pm