Interactiuni

Posts Tagged ‘Romania

Decizia “Crucifixul” – episodul 7. Precedentul Romania: Prezenta icoanelor discrimineaza? (II)

with 4 comments

Reactia impotriva eliminarii icoanelor

Peste 150 de organizatii ale societatii civile [unele dintre ele unite sub numele “Coalitia pentru Respectarea Sentimentului Religios”, infiintata imediat dupa decizia CNCD – (sursa)] si multe personalitati si lideri de opinie s-au impotrivit propunerii eliminarii icoanelor din scoli. Este vorba de Civic Media, Altermedia, Asociatia Romana pentru Patrimoniu, Asociatia ROST, doua uniuni sindicale ale profesorilor (Federatia Educatiei Nationale si Uniunea Spiru Haret, avind impreuna aproximativ 120.000 de membri), trei organizatii media (Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind, Societatea Ziaristilor din Romania si Societatea Jurnalistilor Profesionisti din Romania) (sursa), si bineinteles Patriarhia Romana (sursa). Au aderat si personalitati precum Valentin Hossu-Longin, sapte membri ai Academiei Romane (Dan Berindei, Virgil Candea, Florin Constantiniu, Augustin Buzura, Mariana Nicolesco, Dinu C. Giurescu si Constantin Balaceanu-Stolnici) (sursa), Camelia Gavrila (sursa), Theodor Baconski (sursa), Horia-Roman Patapievici (sursa), Ilie Badescu (sursa), Dan Puric, Victor Roncea (sursa), Nicolae Dragusin (sursa), preotul Iustin Parvu (sursa), Dan Sluşanschi (sursa), Catalin Croitoru (pe atunci lider FEN, actual deputat PDL) (sursa), Andrei Cornea (sursa), Eugen Mihaescu, Radu Beligan, Pavel Chirila, Virgiliu Radulian (sursa); pe site-ul Asociatiei Romane pentru Patrimoniu se pot gasi alte semnaturi de sustinere, in special din partea romanilor din diaspora (sursa). Petitia Civic Media a fost semnata de peste 3000 de indivizi (sursa).

Incerc sa sintetizez si sa comentez mai jos, din perspectiva proprie, argumentele aduse impotriva scoaterii icoanelor din scoli:

(1) Argumentul identitatii nationale. Conform acestui argument (folosit in toate precedentele discutate in episoadele anterioare), ortodoxia face parte integranta din identitatea nationala romaneasca. In Romania, potrivit recensamintului din 2002, 87% din populatie s-a declarat de confesiune ortodoxa (sursa), si o mare majoritate a acesteia sustine prezenta icoanelor in scoli. Majoritatea are dreptul sa isi pastreze valorile si sa le asigure perpetuarea prin intermediul educatiei, tot asa cum si minoritatile au acest drept; dupa sustinatorii acestui argument, nu exista nici un motiv sa oferim minoritatilor drepturile pe care le refuzam majoritatii. Prof. dr. Ilie Badescu, sef de catedra in cadrul Facultatii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, considera ca “Nu poţi lupta cu discriminarea discriminând. Nu poţi elimina prin decizii administrative părţi întregi din spiritualitatea unui popor” (sursa). Si Dan Sluşanschi (profesor universitar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti) a denuntat „ipocrizia” discriminarii pe dos: „om şi cetăţean ‘ca lumea’ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa” (sursa). In mod foarte interesant, pentru Catalin Croitoru (pe atunci liderul Federatiei Educatiei Nationale, din aprilie 2008 deputat PDL) încercarea de eliminare a icoanelor din şcoli reprezintă „un atac la fiinţa naţională”. „Reprezentantul a peste 50.000 de profesori din întreaga ţară a subliniat că sindicatul pe care-l conduce va ataca în instanţă, la momentul potrivit, tot ceea ce înseamnă încălcarea drepturilor elevilor, studenţilor şi profesorilor” (sursa). Pe aceeasi linie argumentativa, profesoara Viorica Corolea (de la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, din Botosani) considera „nedemnă această propunere de eliminare a icoanelor din şcoli. Este o acţiune jignitoare, în primul rând pentru originea naţiunii române. Şi, în al doilea rând, pentru tradiţia şi civilizaţia românească. Cultura română este o cultură europeană care s-a format prin creştinism, prin respectarea unor reguli de conduită şi norme morale. Se ştie, din istoria civilizaţiei noastre, că primele cărţi româneşti au apărut în sânul bisericilor. Primele caractere din limbajul slavon s-au transformat apoi în caractere latine tot în sânul Bisericii. A scoate icoana din şcoală înseamnă a scoate ceva din sufletul românului” (sursa). La nivel universitar, istoricul Dinu C. Giurescu declara ca „De regula simbolurile religioase se numara printre cele definitorii pentru istoria si identitatea unei natiuni sau comunitati. Este firesc ca semiluna sa figureze pe stindardele unor state musulmane, fie ele si laice, cu sute de milioane de locuitori. Crucea este simbolul comunitatilor crestine – ortodocsi, catolici, greco-catolici, luterani, anglicani, calvini, presbiterieni, reformati sau baptisti. Romania este in proportie de peste 95% o tara crestina. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii vine cu o propunere care loveste si pune la index 95% dintre cetatenii romani ce apartin unei biserici crestine, in primul rand ortodocsi, catolici, greco catolici sau reformati” (sursa). Domnul Giurescu nu ne spune, insa, de unde a luat procentul de 95%, din moment ce la recensamintul din 2002 doar 87% din populatie s-a declarat ortodoxa. Fie si asa, argumentul pastrarii identitatii nationale este unul puternic (recunoscut ca atare in domeniul academic in teoriile nationaliste, teoriile comunitariene si multiculturale, precum si in teoria politicilor identitatii). Totusi, desi argumentul ca atare poate fi folosit pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli, el nu poate fi pus la lucru in favoarea excluderii simbolurilor religioase ale altor religii. Argumentul pastrarii identitatii nationale sau culturale functioneaza in ambele sensuri, sustind acest drept atit pentru majoritate, cit si pentru minoritati.

(2) Argumentul intoarcerii la ateismul de tip comunist. Conform acestui argument, scoaterea icoanelor din scoli ne retrimite din punct de vedere moral in trecutul comunist al tarii; eliminarea icoanelor din scoli in 1948 si cea de 60 de ani mai tirziu s-a bazat de fiecare data pe principii ateiste, principii pe care o minoritate (atunci comunistii, acum ateii) le-a impus asupra marii majoritati. Istoricul Florin Constantiniu crede ca „revenirea la practici ale ateismului comunist – izgonirea simbolurilor religioase crestine din scoli – este un fenomen pe cat de surprinzator, pe atat de daunator. (…) [Este] o realitate istorica: in plamada spirituala a romanului, crestinismul este una din componentele fundamentale: crestinarea s-a asociat cu etnogeneza noastra. Reluarea practicilor staliniste este inca un semn al gravei crize in care se zbate societatea romaneasca. Apelul la valorile crestine ar putea fi un mijloc de salvare” (sursa). De asemenea, actorul Radu Beligan considera cu privire la scoaterea icoanelor din scoli ca „Vremea totalitarismului ateist a apus” (sursa). De asemena, Biserica Ortodoxa Romana apreciaza ca incepe sa fie remarcata o „tendinta de exilare a religiei in spatiul privat”, „asa cum se intampla in timpul regimului comunist din Europa Rasariteana, cand o minoritate ideologica persecuta credinta, traditia si cultura majoritatii” (sursa). Dupa cum am vazut, acelasi tip de argument a fost folosit de unii lideri bavarezi, acestia facind legatura intre decizia Curtii Supreme de a scoate crucifixele din scoli si actiunea similara a nazistilor. Nu stiu cit de mult un asemenea argument poate fi folosit intr-o dezbatere rationala (in definitiv, cele doua decizii sint bazate pe ratiuni diferite, ce le instraineaza astfel enorm in dimensiunea lor morala); totusi, nu mai putin adevarat e faptul ca, la nivel emotional, amintirea inca vie a atrocitatilor celor doua regimuri totalitare (inclusiv scoaterea fortata a simbolurilor religioase din scoli) a produs multora un soc puternic.

(3) Argumentul cresterii sentimentului anti-european. Conform acestui argument, decizia de a elimina icoanele din scoli poate determina nasterea unui puternic sentiment anti-european, cu atit mai mult acum, dupa cazul condamnarii Italiei de catre CEDO. Conform lui Ilie Badescu, decizia de a scoate icoanele va avea un impact puternic asupra sentimentelor proeuropene, intrucit “decizia apare ca impusă de instituţiile europene. Astfel, se produce delegitimarea structurilor europene, ceea ce mă face să afirm că demersul iconoclaştilor este şi antieuropean, nu doar anticultural” (sursa). Acest argument, desi bazat iarasi pe reactia emotionala a unei mari parti a populatiei (si ca atare dificil de luat in serios intr-o dezbatere rationala), este totusi unul destul de puternic: Tratatul de la Lisabona consfinteste integrarea Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului in legislatia UE; ca atare, desi inainte de Tratat deciziile CEDO nu aveau nici o legatura cu Uniunea Europeana ca si constructie comunitara, dupa semnarea lui faptul ca CEDO gaseste o violare a “constitutiei” comune de catre un stat membru devine extrem de important si are consecinte juridice directe (sursa). Ca atare, deciziile care afecteaza direct vietile cetatenilor si valorile lor se iau de catre institutii tot mai indepartate de comunitatile locale si de indivizi, ceea ce poate declansa un serios sentiment anti-european.

(4) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile locale. Un alt argument, sustinut chiar de catre oficialitatile statului si de catre Biserica Ortodoxa Romana (BOR) l-a constituit faptul ca, din moment ce introducerea icoanelor in scoli nu a fost o consecinta a vreunei legi a statului roman sau a unei decizii interne a BOR, ci a survenit in urma vointei profesorilor, parintilor si elevilor in perioada imediat urmatoare caderii regimului comunist, pastrarea sau eliminarea icoanelor din / in scoli trebuie sa fie o hotarire a comunitatilor locale. In acest sens, nici statul, nici BOR, nici CNCD nu au un cuvint de spus. Pe data de 21 decembrie 2006, Ziarul de Iasi anunta cum “Comisia de Invatamint din Camera Deputatilor sustine punctul de vedere al Ministerului Educatiei si recomanda ca prezenta sau absenta simbolurilor religioase in unitatile de invatamant nu poate fi reglementata printr-un act legislativ, ci trebuie sa fie o decizie a comunitatilor locale” (sursa). Comisia de invatamint din Camera Deputatilor, prin vocea presedintelui ei, Olguta Vasilescu, s-a declarat “categoric” impotriva interzicerii icoanelor in scoli; de asemenea, Comisia de Invatamint din cadrul Senatului a votat in unanimitate impotriva eliminarii icoanelor din scoli. Directorul Directiei Generale pentru Invatamintul Preuniversitar din cadrul Ministerului Educatiei, Liliana Preoteasa, a declarat ca “Din moment ce Ministerul Educatiei nu a elaborat un document pentru a reglementa prezenta icoanelor in scoli, nu vad de ce trebuie elaborat un document care sa le interzica”. De asemenea, presedintele Consiliului Recotorilor din Romania, Ecaterina Andronescu (deputat PSD la acea vreme, in acelasi timp fost si viitor ministru al Educatiei) a spus ca “Noi nu putem nici sa interzicem, nici sa dispunem prezenta unor simboluri religioase in scoli, aceasta decizie apartine comunitatii locale”. Cum recomandarea CNCD nu avea rang de act normativ, “Ministerul Educatiei a decis ca prezenta sau absenta icoanelor in salile de clasa trebuie sa fie o decizie a parintilor, comunitatii locale si nu in ultimul rind a scolii” (sursa). De asemenea, un comunicat al Ministerului Educatiei din decembrie 2006 arata ca “atît petitionarul, cît si emitentii deciziei omit un aspect important – prezenta icoanelor în unitătile de învătămînt nu este consecinta unui ordin ministerial, ci o hotărîre a societătii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să apartină tot părintilor, comunitătii locale si nu în ultimul rînd scolii. În virtutea principiilor democratice, considerăm că exista prerogative naturale ce nu trebuie îngrădite de acte normative. În consecintă, dorim ca într-o unitate scolară normele interne care să reglementeze prezenta simbolurilor religioase să fie stabilite de comunitătile locale si sîntem de acord cu o abordare diversificată, functie de apartenenta religioasă a populatiei. Cu o singură conditie – respectarea Legii învătămîntului care interzice prozelitismul religios în scoli“ (sursa 1; sursa 2). Insusi Ministrul Educatiei, Mihail Hardau, a sustinut aceasta linie (sursa). Surprinzator, BOR a adoptat o atitudine moderata si a fost de acord cu decizia autoritatilor statului; prin purtatorul de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica, a declarat de mai multe ori ca decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli trebuie sa apartina comunitatilor locale (sursa 1; sursa 2; sursa 3; sursa 4).

(5) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile scolare. Unii au mers chiar mai departe, si au considerat ca decizia nu trebuie luata la nivelul comunitatii locale, ci la nivelul fiecarei comunitati scolare in parte. Astfel, Nicolae Dragusin considera ca “A spune ca toate simbolurile religioase (icoane, crucifixuri) trebuie inlaturate din institutiile de invatamant mi se pare la fel cu a spune ca in fiecare sala de curs trebuie sa existe in mod imperativ cate un astfel de simbol religios. Cele doua situatii sunt – dupa parerea mea – laturile (simetrice) ale aceluiasi tip de extremism. In conditiile in care regulamentul scolar / documentele legislative nu prevad nici prezenta icoanelor nici absenta lor mi s-ar parea mult mai intelept ca aceasta chestiune sa fie rezolvata la nivelul fiecarei clase prin organismele sale: diriginte, sef de clasa, comitet de parinti si eventual cu conlucrarea conducerii / consiliului profesoral. Asa cum sa zicem ca exista parinti care nu vor prezenta icoanelor, tot asa exista si alti parinti / elevi care cer prezenta lor. A fixa o regula generala fara sa se tina cont de sensibilitatile locale mi se pare metoda cea mai sigura de a invrajbi” (sursa).

(6) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre indivizi. Unii insa, provenind din zona libertariana, nu sint multumiti nici cu ideea lasarii deciziei la nivelul comunitatilor locale, dar nici la nivelul mai mic al comunitatilor scolare. Conform lui Ionut Sterpan, care scrie pe site-ul www.liberalism.ro, decizia trebuie sa apartina fiecarui individ in parte si numai lui: “De ce am elimina dreptul locatarilor şcolilor de a afişa icoane pe pereţi? Argumentul care a făcut vâlvă este cel al discriminării ateilor, liber-cugetătorilor şi al celor de culte diferite. Soluţia eliminării dreptului localnicilor de a decide prezenţa icoanelor este însă profund greşită. Discriminarea reprezintă o distribuţie inegală sau neuniformă a avantajelor între părţi sau între drepturilor parţilor. Într-adevăr, soluţia la această problemă trebuie să fie o uniformizare. Ea poate fi de două feluri: sau eliminăm avantajul unei părţi, sau adăugăm un avantaj simetric şi celeilalte părţi. Sau negăm dreptul de a afişa simboluri creştine celor care doresc să afişeze simboluri creştine, pentru a-i egaliza cu ceilalţi care nu doresc, sau adăugăm dreptul simetric de a afişa simboluri diferite de cele creştine celor care nu doresc afişarea simbolurilor creştine. Sau negăm o libertate şi egalizăm nivelul de constrângere, sau adăugăm o libertate corespondentă în partea cealaltă şi mărim gradul total de libertate(sursa).

(7) Argumentul conflictului interpretarilor conceptului de “secularism”. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor din spatiul public a fost bazat pe interpretarea conceptului de “laicitate” si “secularism”. Foarte interesant, conform articolului 9, capitolul II, din Legea Cultelor, “statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee”. Conform argumentului prezentat, cum eliminarea icoanelor din scoli se bazeaza pe principii laice, statul isi pierde astfel neutralitatea si sustine mai curind o ideologie atee decit una religioasa. Potrivit Cristinei Foarfa, intr-o dezbatere care a avut loc la clubul “Prometheus” din Bucuresti (pe data de 7 februarie 2007), Horia-Roman Patapievici a facut o distinctie intre doua tipuri de neutralitate a statului: “O neutralitate de tip clasic, care spune ca statul nu are dreptul sa intervina in optiunile religiose ale individizilor, si un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine sa sprijine un concept de neutralitate considerat laic si progresist(sursa).

(8) Argumentul tolerantei si al invatarii ei. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor se bazeaza pe o observatie destul de interesanta: daca dorim sa invatam copiii sa fie toleranti, atunci toleranta se invata mai curind prin expunerea copiilor la identitatile diferite fata de identitatea lor, decit prin eliminarea totala a simbolurilor acestor identitati. Un alt participant la dezbaterea de la clubul “Prometheus” declara ca “Toleranta se învata înca de pe bancile scolii. De aceea admit ca, asa cum o icoana nu perturba cu nimic credinta unuia care nu crede în ea (decât daca este “montat” sa lupte contra acesteia: fapt care face parte din cu totul alt joc), la fel de adevarat este ca atitudinea cu care aceasta icoana este expusa poate aduce prejudicii. Nu mai vorbesc despre acei profesori teologi care fac exces de zel, nu mai amintesc despre avalansa de kitsch-uri puse pe pereti drept icoane etc; (…) Am avut sansa sa predau în Bucuresti într-un colegiu unde coexistau si una-doua clase cu ceva mai multe icoane, dar si altele unde acestea lipseau cu desavârsire. Nimic grav. Icoanele proveneau de la parinti sau copii: profesorul, fie el si de religie, ar trebui sa aiba doar rolul de moderator, si nu cel de activist. Sa-si exercite expertiza asupra calitatii, si nu a prezentei / absentei unui simbol religios într-o sala de clasa (fapt care poate fi hotarât numai de comunitatea parinti-copii, în respectul oricarei minoritati). Tot acolo am întâlnit, pe lânga crestinii ortodocsi ori catolici, pe lânga adeptii diferitelor forme de protestantism ori neoprotestantism, si câtiva tineri de credinta islamica. În functie de cum stii, ca profesor, sa evidentiezi partea luminoasa a fiecarei religii si confesiuni, acesti tineri sunt atenti si mai toleranti fata de colegul de o alta credinta(sursa). Daca insa cel mai interesant argument in tabara impotriva icoanelor a fost pentru mine cel oferit de Mihaela Miroiu, atunci cel mai interesant argument in tabara celor ce doresc pastrarea icoanelor mi se pare cel avansat de Andrei Cornea, in revista “22”. In fapt, Cornea militeaza pentru ceea ce am numit “spatiu public inclusiv”, si impotriva celui “exclusiv”; Imi permit sa citez pe larg, incit chiar merita: “Inainte de a decide daca ele (icoanele – n.m.) trebuie scoase sau nu din clase, trebuia pusa intrebarea esentiala: ce anume, sub raport vizual, trebuie in general sa existe (e bine sa existe) in scolile publice (in afara de tabelul lui Mendeleev si harta României)? Fiindca, daca scot icoanele pe motiv ca sunt ‘simboluri religioase’, mai am voie, de pilda, sa expun o reproducere cu o Madona de Rafael sau cu o Buna Vestire a lui Fra Filippo Lippi? Iar daca le las, am voie sa completez vizual peretele clasei cu imagini ca acestea sau altele: de pilda, pot sa alatur unei reproduceri de buna calitate a epitafului de la Cozia o menora dintr-un manuscris medieval? Sau o imagine cu ‘Allah Akbar’? Sau cu simbolul taoist Yin-Yang? Sau cu o reprezentare a lui Shiva cu multiple brate? Toate acestea sunt ‘simboluri religioase’ ale diferitelor religii, unele ale unor religii sau culte prezente si in Romania. Da, sustin eu! Nimic nu ar trebui sa impiedice prezenta lor imagistica, si nu numai la orele de religie. Ba chiar acest lucru sau ceva asemanator mi se pare necesar si benefic pentru procesul educational, la modul general. (…) Realitatea e ca prezenta icoanelor ca ‘simboluri religioase’, ca documente de spiritualitate, pentru a nu mai vorbi de valori artistice, nu are de ce deranja; mai degraba absenta ar putea deranja. In schimb, prezentarea lor ostentativa ca ‘obiecte de cult’, sugestia din partea invatatorului, profesorului ca ele trebuie tratate in acest fel, fie la scoala, fie in alte ocazii, si ca cel care nu o face este pacatos (asa cum am auzit ca se mai intampla) e de evitat cu hotarare, caci ea poate deranja si nu e la locul ei intr-o scoala publica. (…) Dar, pana la urma, atitudinea fata de icoane – anume daca ele sunt vazute ca ‘obiecte de cult’, sau ca ‘simboluri religioase’, sau poate doar ca ‘valori de arta’ e o atitudine subiectiva. (…) Solutia – relativa, ca toate solutiile in astfel de cazuri – ar fi tocmai ‘decontextualizarea’ icoanei: mai intai, ar trebui preferate reproducerile de calitate unor icoane total indoielnice ca gust, cumparate din targ cu cativa lei. Nu-i mai bine ca elevul sa aiba sub ochi, in loc de acestea din urma, Treimea lui Rubliov sau Pantocratorul de la Nea Moni? Apoi, alaturarea altor imagini ce apartin unor spiritualitati diferite (…) Copiii vor putea cel putin sa respecte articolul 13 al Legii cultelor, care pedepseste ‘ofensa adusa simbolurilor religioase’. Dar cum sa respecti ceea ce nu cunosti? Cum sa respecti o menora ca ‘simbol religios’, daca imaginea ei nu o vezi, uneori, alaturi de o icoana? Cei care cer eliminarea icoanelor pur si simplu par sa ignore valoarea de document spiritual a imaginilor, dar si vocatia educativa a spatiului scolar, care nu se poate lipsi de aportul vizualului. Cei care cer pastrarea icoanelor pur si simplu ignora distinctia dintre ‘obiect de cult’ si ‘simbol religios’, uitand, voit sau involuntar, ca religia ortodoxa nu are nici un fel de precadere legala in România, iar faptul ca e majoritara numeric nu-i da vreun drept legal, constitutional, de dominatie nici asupra altor culte, nici asupra celor fara cult. Libertatea de opinie nu se pune la vot. Dar daca, practic, ortodoxul e dispus sa accepte alaturi de o Hodighitria o Madona catolica – asa cum pe strada el accepta existenta unei biserici catolice in proximitatea vizuala a uneia ortodoxe -, atunci si baptistul, adventistul sau ateul vor trebui sa accepte toate aceste imagini, si inca multe altele, in clase. Caci cei care resping icoanele pe considerente teologice (protestantii) nu au de ce obiecta impotriva prezentei lor ca ‘simboluri religioase’. Iar daca tot obiecteaza, le raman scolile confesionale. De asemenea, cei care le resping pe considerente de corectitudine politica nu mai au voie sa obiecteze atunci cand, prin decontextualizare, ele apar in mod vadit ca ‘simboluri religioase’. Nu au voie sa conteste valoarea cunoasterii, recunoasterii si intelegerii acestor simboluri, intr-o lume multiculturala si care pune la grea incercare capacitatea noastra de a convietui cu Celalalt, deoarece astfel si-ar pune in discutie propriile principii. (…) Problema nu este sa ‘albim’ peretii, ca sa traim fara sa ne enervam, ci sa-i ‘coloram’ in chip divers pentru a face educatie. Dar nu vor risca sa-si piarda copiii identitatea religioasa si spirituala in acest mod excesiv de ‘multicultural’? Nu cred ca respectul pentru diversitate te impiedica sa tii la traditiile proprii, bine intelese. Iar daca, in acest fel, totusi, capeti o mica doza acceptabila de relativism rezonabil nu e chiar rau. Ca pregatire pentru viata pe care acesti copii, ca cetateni europeni, o vor avea e tocmai ce trebuie(sursa).

(9) Argumentul spatiului (public sau privat) inclusivist. Un alt exemplu, de data asta din afara scolii, vine sa sustina argumentul de la punctul (8), conform caruia inveti mai repede si mai usor sa fii tolerant cu persoana de linga tine (care are o alta identitate religioasa), daca accepti principiul incluziunii, si nu cel al excluziunii. In comuna Magureni, aflata la citiva kilometri de drumul care face legatura intre Ploiesti si Cimpina, exista patru biserici: doua ortodoxe si doua adventiste. Interesant este ca o troita ortodoxa se afla chiar in curtea uneia dintre bisericile adventiste, iar credinciosii ortodocsi sint liberi sa se roage la aceasta troita. “Eu când intru nu mă închin, dar am lăsat troiţa aşa, ca să fie bine pentru toţi oamenii din comună”, spune adventistul Paul Vintiloiu (sursa).

(10) Argumentul pantei alunecoase (“slippery slope”). Acest argument a fost adus, in mod surprinzator, chiar de calugarul Iustin Parvu. El considera ca “nu trebuie sa ingaduim un precedent primejdios, fiindca maine, poimaine, cativa atei obraznici ne vor cere sa scoatem si crucile de pe morminte” (sursa). Si in alt interviu: “Mâine scot icoanele, poimâine troitele si mai urmeaza bisericile(sursa). Acelasi argument este sustinut de Constantin Balaceanu-Stolnici: „Am trait sa vad ca la 16 ani dupa caderea comunismului ateu, sunt 'romani' si organizatii 'romanesti' care reiau, cu un nou discurs ipocrit, ofensiva impotriva spiritualitatii noastre, incepand prin a cere scoaterea icoanelor din scoli, dar care sigur vor continua cu cererea scoaterii troitelor si crucilor de pe marginea drumurilor, din gradinile publice si cimitire, interzicerea trasului clopotelor, spoirea bisericilor cu picturi exterioare, eventual ascunderea lor dupa blocuri-ecran si, de ce nu, demolarea lor. Sper ca nu vom ceda la aceasta agresiune a dusmanilor dinauntru si din afara tarii, angajati impotriva credintei noastre, a parintilor, bunicilor si inaintasilor nostri” (sursa). Pe site-ul www.liberalism.ro, Ionut Sterpan pune problema putin diferit, din perspectiva libertariana: „Să presupunem ca dreptul de decizie nu va fi cedat indivizilor locali. Să zicem că se va decide secularizarea uniforma. Un elev ingenios îşi va putea comanda la un preţ accesibil un tricou personalizat cu figura lui Hristos. La fel va putea face eleva băncii a doua cu Freud, Marx, Dracul, Mahomed, Elvis Presley, Gregorian Bivolaru. Curând însă, noul teren al manifestării libertăţii va fi cucerit de stat pentru că efectul 'discriminatoriu' va fi acelaşi, deşi condiţia pereţilor goi va fi îndeplinită. Curând, o nouă petiţie împotriva discriminării va fi înaintată şi statul se va grăbi din nou să rezolve situaţia prin prohibirea costumaţilor cu efect discriminatoriu. Următoarea egalizare în jos va fi - precum la vecinii 'civilizaţi' francezi – prohibirea unora dintre aceste costumaţii nocive între zidurile şcolii (a valurilor mahomedane purtate de fetele musulmane si a tricourilor cu Hristos). Dar de ce doar a acestora? Noua situaţie asimetrică creată de manifestarea libertăţii de exprimare a adepţilor cultului lui Elvis sau Bivolaru va trebui “corectată”. Ne vom întoarce deci la uniforme în şcoli. Dar discriminarea va apărea din nou: de ce doar în şcoli?” (sursa).

(11) Argumentul impotriva separarii Bisericii de Stat. Din nefericire, Iustin Parvu nu s-a limitat la argumentul (inteligent si foarte puternic, al) pantei alunecoase. Tot el a avansat si argumentul uniunii radicale dintre Biserica si Stat. Conform opiniei sale, “Se tot vorbeste de statul laic. Dar statul e o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi(sursa). Si in alt interviu: „Trebuie, mai ales, sa aratam importanta Bisericii in Stat, aceasta simfonie care a existat intre Biserica si Stat (...) Biserica naste natiunea. Or, acest nou iconoclasm este intr-adevar un atac la fiinta neamului. Pai cum sa nu fie legatura intre icoana si neamul acesta? A fi ofensat de icoana inseamna a fi ofensat de traditia si de sensibilitatea sufleteasca a acestui neam. Nu poti vorbi de familie pâna nu te gândesti la neamul de unde esti, nu poti vorbi de neam pâna ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, crestineste vorbind, intre Societate, Familie, Stat…. Au existat in istorie forme de coexistenta foarte firesti intre Biserica si Stat, dar aceasta simfonie a fost posibila numai atunci când s-a dovedit ca Statul a fost credincios(sursa). Comentariile sint, evident, inutile...

(12) Argumentul multisimbolismului icoanei. In aceeasi zi in care a fost audiat Emil Moise la sediul CNCD din Bucuresti (14 noiembrie 2006), Secretarul de Stat pentru Culte, Adrian Lemeni, a depus un document la aceeasi institutie prin care cerea ca simbolurile religioase sa fie pastrate in scoli. El a declarat ca icoanele religioase nu sint atit un obiect de cult, cit mai curind un simbol al libertatii: ele nu au „o destinaţie cultică, nefiind obiect al venerării din partea prezumtivilor credincioşi. Ele au avut, după cum am arătat, o simbolistică legată de libertate, precum şi o puternică simbolistică naţională, fiind considerate expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României.” (sursa; via). Conform acestui argument, icoana nu este doar un simbol religios or obiect de cult, ci in acelasi timp ea constituie un element cultural definitoriu al natiunii romane. Acest argument nu pare unul forte puternic: chiar daca acceptam ca icoana ortodoxa este un simbol cultural specific Romaniei (si altor tari ortodoxe), acesta nu este un motiv destul de intemeiat pentru a o pune pe peretii scolilor; de ce nu am pune, sa spunem, in locul icoanelor, reproduceri ale sabiei lui Stefan cel Mare, sau stema monarhiei de Hohenzollern? Totusi, argumentul respectiv ofera un indiciu asupra unui alt aspect important, care nu a aparut in cadrul dezbaterilor: de ce prezenta icoanelor in scolile de clasa discrimineaza pe atei si pe cei de alte confesiuni religioase, iar prezenta stemei Romaniei sau a drapelului national in scoli nu ar avea un efect la fel de discriminatoriu asupra celor de alta etnie sau nationalitate? Daca icoana ortodoxa exercita o presiune asupra non-ortodocsilor sa se converteasca, de ce prezenta steagurilor si stemelor romanesti in scoli nu ar exercita asupra non-romanilor (copii maghiari, copii ai diplomatilor straini, etc.) o presiune similara, sa isi schimbe cetatenia?

(13) Argumentul conflictului dintre majoritate si minoritati. Acest argument a mai aparut pina acum, acompaniind unul au altul din celelalte argumente avansate. Totusi, el este structural de sine statator, si merita discutat separat. Pe scurt, poate fi exprimat prin cuvintele purtatorului de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica: „Asa cum majoritatea trebuie sa respecte drepturile minoritatilor, tot asa si minoritatile trebuie sa respecte drepturile majoritatii” (sursa; via). Desi argumentul pare logic (si el a fost invocat in toate precedentele discutate in serialele anterioare), de multe ori este dificil sa oferi o solutie corecta in cazul unui conflict intre dreptul unei parti si exact acelasi drept al altei parti. De ce sa impui unei majoritati o constringere pe care o refuzi minoritatilor? De pilda, pe data de 11 septembrie 2008, un mic grup de 15 persoane (printre care si Remus Cernea) a protestat în faţa Ministerului Educaţiei împotriva oficierii slujbelor religioase la începutul anului şcolar. Intrebat de un reporter, „Cernea nu a putut să dea un exemplu de şcoală în care măcar 80% dintre părinţi nu sunt de acord cu oficierea unei slujbe religioase la începutul anului” (sursa). Asupra acestui conflict dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor voi reveni la finalul serialului, in episodul destinat concluziilor.

In loc de concluzie. Asa cum virful de lance al taberei favorabile eliminarii icoanelor din scoli a fost Remus Cernea, virful de lance al taberei adverse, militind pentru pastrarea icoanelor in scoli, a fost (cel putin la nivel mediatic, de vizibilitate publica) regizorul si actorul Dan Puric. O greseala tactica a acestei tabere, din punctul meu de vedere, intrucit BOR – cu pozitia ei oficiala moderata – ar fi fost mai usor digerabila decit prezenta in zona radicalismului nationalist-ortodox a lui Dan Puric. Puteti asculta o inregistrare audio cu Dan Puric pe tema eliminarii icoanelor din scoli. Subiectele abordate sint cele deja cunoscute in aceasta zona destul de tulbure: (a) pe noi nu ne intereseaza si nu avem de gind sa „importam” problemele altora (trimiterea este la problemele statelor occidentale privind acomodarea multiculturalismului si manevrarea conflictului dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor); (b) a scoate icoanele din scoli echivaleaza cu reintoarcerea la practicile comuniste (nu se recunoaste insa ca aceeasi practica poate fi catalogata morala sau imorala (si) in functie de motivele aplicarii ei; in acest caz, scoaterea icoanelor din scoli de catre comunisti si inlocuirea lor cu „icoanele” liderului suprem poate fi o practica imorala; in schimb, initiativa adeptilor secularismului poate avea ca fundament anumite ingrijorari privind relatia dintre Biserica si Stat si consecintele ei, ceea ce poate sa faca din ea o incercare corecta din punct de vedere moral, chiar daca nu este cea mai buna solutie posibila); (c) ortodoxia este un element sine qua non al identitatii nationale (argumentul este in sine acceptabil, insa luat de unul singur ignora teza de demonstrat, si anume nu atit oportunitatea pastrarii icoanelor in scolile publice – o teza pe care argumentul identitatii nationale o poate sustine – cit modul in care ideea pastrarii icoanelor trebuie aplicata – ma refer la intrebari precum: acceptam icoanele in toate salile de clasa ale unei scoli, sau doar in unele?; acceptam si alte simboluri religioase ale altor religii sau numai pe cele ortodoxe?; s.a.m.d.). Pentru cine doreste sa se documenteze mai mult asupra ideilor domnului Dan Puric, este disponibila integral o emisiune „Nasul” de pe B1 TV, unde acesta a fost invitat impreuna cu Dan Ciachir: urmariti aici prima parte (video); celelalte parti le gasiti usor, pornind de la aceasta prima parte.

[Bonus-uri: (1) Cititi aici raportul Ligii Pro Europa privind educatia religioasa din scolile publice romanesti; pe de alta parte, acest raport este extrem de controversat: cititi motivele in ziarul Ziua; (2) gasiti aici petitia Asociatiei Civic Media (din 20 noiembrie 2006) pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli; veti vedea de asemenea pe acest link si documentele legale anexe pe care se bazeaza petitia, plus un tabel cu afilierea religioasa a romanilor, conform recensamintului din 2002; (3) o prezentare (partinitoare) a cazului si un istoric puteti citi tot pe site-ul Civic Media; (4) puteti vizita site-ul Asocietiei “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”, al carei presedinte este Remus Cernea, aici;]

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat luni, 7 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: cazul”]

[Note: 1) In cele doua parti ale acestui episod am incercat nu doar sa prezint descriptiv argumentele avansate de cele doua parti aflate in conflict, ci si sa comentez aceste idei, criticind sau laudind acolo unde am considerat de cuviinta. Am incercat sa fiu, in acest sens, cit de obiectiv posibil, dar sint convins ca o obiectivitate (sau, mai bine spus, o neutralitate) absoluta nu este posibila atunci cind incerci sa oferi o solutie unui astfel de conflict. Argumentele care nu au fost criticate in cele doua parti ale episodului dedicat Romaniei fac parte, probabil, din argumentele pe care le voi sustine la sfirsitul acestui serial – deci pot fi considerate, intr-un grad mai mare sau mai mic, argumente pe care sint pregatit sa le sustin; 2) Episodul privind Romania a fost mai lung decit celelalte intrucit, impreuna cu situatia creata in Italia in privinta eliminarii crucifixelor din scolile publice, constituie un interes academic personal pe care incerc sa il urmez in urmatorii ani. Totusi, pe de alta parte, sursele in privinta Romaniei – cel putin cele preluate de pe internet – se contrazic de multe ori in ceea ce priveste anumite date sau preluarea fidela a unei declaratii. Desi am facut tot posibilul sa compar sursele si sa evit erorile, este posibil ca ele inca sa mai existe. In cazul in care gasiti asemenea inadvertente, va cer ajutorul: va rog sa mi le comunicati de urgenta. Va multumesc anticipat.]

Decizia “Crucifixul” – episodul 6. Precedentul Romania: Prezenta icoanelor discrimineaza? (I)

with 6 comments

Spre deosebire de cazurile discutate in episoadele trecute, in Romania propunerea eliminarii icoanelor din scoli nu a reusit sa produca un dezacord profund in cadrul societatii: reactia cetatenilor a fost extrem de slaba, indiferent de pozitiile pe care acestia s-au situat. Am putea spune ca respectivul conflict s-a desfasurat mai curind la nivelul unor organizatii ale societatii civile, diverse personalitati publice luind atitudine pro sau contra propunerii respective.

Cazul

In anul 2004, profesorul de filosofie Emil Moise a cerut Liceului de arta “Margareta Sterian” din Buzau (unde invata fiica sa, Teodora Moise) si Inspectoratului Scolar Judetean Buzau scoaterea icoanelor ortodoxe din salile de clasa (sursa). In sprijinul cererii sale, parintele a sustinut ca prezenta simbolurilor religioase in scolile publice incalca neutralitatea statului fata de celelalte confesiuni, altele decit cea ortodoxa, afectind astfel egalitatea de sanse a copiilor apartinind altor religii sau atei (sursa). Cum atit liceul respectiv, cit si Inspectoratul scolar teritorial au refuzat satisfacerea doleantei sale, profesorul a apelat la justitie. In luna martie a anului urmator, Tribunalul Buzau, prin decizia nr. 157/27.03.2005, a respins cererea lui Emil Moise motivind hotarirea astfel: “prin existenta simbolurilor religioase pe peretii cancelariilor, holurilor si salilor de clasa din invatamant nu sunt incalcate drepturile fundamentale la libertatea de constiinta, gandire si libertatea credintelor religioase, respectiv egalitatea in drepturi a elevilor si nu reprezinta o situatie discriminatorie pentru fiica reclamantului, eleva la Liceul de Arta ‘Margareta Sterian’ din Buzau, care frecventeaza orele de religie predate. Se retine ca in cazul acestei unitati de invatamant exista o situatie speciala in raport cu celelalte scoli de pe raza I.S.J. Buzau, intrucat majoritatea icoanelor expuse in aceasta institutie sunt lucrari elaborate de elevii liceului sub indrumarea profesorilor de specialitate, fiind considerate obiecte de arta” (sursa).

In consecinta, reclamantul a recurs la Curtea de Apel Ploiesti, care prin decizia nr. 1917 pronuntata in sedinta publica din data de 20 iulie 2006 a mentinut hotarirea Tribunalului Buzau. In luna urmatoare, pe 12 august 2006 (sursa), Emil Moise a facut plingere la Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) care, pe data de 21 noiembrie a aceluiasi an (decizia 323/21.11.2006), a hotarit sa ii dea dreptate reclamantului si a cerut Ministerului Educatiei si Cercetarii reglementarea prezentei simbolurilor religioase in scolile publice, somind institutia “sa asigure exercitarea dreptului la invatatura si accesul la cultura in conditii de egalitate; sa respecte dreptul parintilor de a asigura educatia copiilor potrivit convingerilor lor religioase si filosofice; sa respecte caracterul laic al statului si autonomia cultelor; sa asigure libertatea de religie, constiinta si convingeri a tuturor copiilor in conditii de egalitate; sa afiseze simbolurile religioase doar in cursul orelor de religie sau in spatiile destinate exclusiv invatamantului religios” (sursa 1, sursa 2, sursa 3).

Decizia CNCD a fost atacata de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii (MEC), impreuna cu alte 150 de organizatii ale societatii civile, la Curtea de Apel Bucuresti – care, pe data de 18 iunie 2007, a considerat ca cererea CNCD de scoatere a simbolurilor religioase din scoli este “legala si demna de a fi pusa in aplicare” (sursa). MEC a facut apel la instanta suprema, Inaltea Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) – care, prin sentinta nr. 2393/11.06.2008, a admis recursul impotriva Curtii de Apel Bucuresti si a declarat drept legala pastrarea icoanelor in scolile publice. Emil Moise a folosit ultima cale extraordinara de atac, contestatia in anulare, insa a doua decizie a ICCJ (nr. 2794/22.05.2009) a fost identica cu cea dintii (sursa si istorie). Epuizind toate caile de atac in instantele din Romania, in august 2009 Emil Moise a intentat proces Romaniei la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Desi procesul este inca pe rol, tinind cont de decizia CEDO data la inceputul lunii noiembrie 2009 intr-un proces asemanator in care statul pirit a fost Italia, rezultatul va fi probabil in favoarea reclamantului (sursa1; sursa 2).

Reactii in favoarea eliminarii icoanelor

Profesorul Emil Moise nu a fost singur in lupta sa pentru eliminarea icoanelor din scoli. Cu doar citeva zile inainte de decizia CNCD, pe 13 noiembrie 2006, un mare numar de asociatii neguvernamentale s-au unit pentru a trimite o scrisoare CNCD, cu scopul de a sustine actiunea profesorului Moise. Este vorba de Asociatia Pro Democratia, Societatea Culturala Noesis, Centrul Educatia 2000+, Centrul de Studii Internationale, Fundatia ACCEPT, Agentia pentru Monitorizarea Presei, Liga Pro Europa, Centrul de Resurse Juridice, Centrul pentru Jurnalism Independent si Asociatia Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta. Alte personalitati publice au sustinut actiunea: analistul politic Cristian Pirvulescu, activista pentru drepturile omului (si viitorul parlamentar european) Renate Weber (sursa), Remus Cernea, Ioana Avadani (sursa), Ovidiu Simonca (sursa), Mihaela Miroiu (sursa), Smaranda Enache (sursa), Mircea Toma (sursa), Florin Iaru (sursa).

Incerc sa sintetizez si sa comentez mai jos, din perspectiva proprie, argumentele aduse pentru scoaterea icoanelor din scoli:

(1) Argumentul caracterului ofensator si al drepturilor copilului. Cererea de eliminare a icoanelor din Liceul de arta “Margareta Sterian” din Buzau a fost motivata de catre Emil Moise prin faptul ca prezenta lor este ofensatoare pentru fiica sa, Teodora Moise. Insa dintr-o emisiune TV din februarie 2008 aflam ca atit sotia domnului Moise, cit si fiica sa (care are nota maxima la ora de religie) nu sint de acord cu cererea lui (sursa). Mai mult, in liceul respectiv icoanele erau considerate obiecte de arta, nefiind omologate de Biserica Ortodoxa Romana (BOR) ca obiecte de cult. Conform inspectorului scolar din Buzau Paul Negoita, „in Liceul de Arta, care a fost reclamat, pe pereti sint doar lucrarile de diploma ale elevilor de la cursul de iconografie si nu icoane sfintite de Biserica Ortodoxa” (sursa). In cazul de fata, realitatea pare a fi ca obiectele de arta (si nu simbolurile religioase) ar avea un caracter ofensator. Moise si-a mai motivat actiunea declarind ca „Demersul meu este în interesul copilului şi pentru respectarea drepturilor lui”; instrumentul legal de baza al reclamantului a fost constituit de legea privind drepturile copilului, intrata in vigoare la 1 ianuarie 2005 (sursa). Nu se spune insa cine decide care este „interesul copilului”, nici nu se argumenteaza de ce scoaterea icoanelor ar fi mai in interesul copilului decit pastrarea lor (argumentul indoctrinarii religioase, daca acesta este subiectul in cauza, va fi discutat mai jos, la punctul 4).

(2) Argumentul trivializarii (uzului) icoanelor. Moise aduce si un alt argument, pe care nu stiu cit de mult am putea sa il luam in serios: la nivel declarativ el se considera crestin-ortodox (unul „chiar bun” – sursa), iar in aceasta calitate, de bun creştin ortodox, este suparat ca „statul îmi devalorizează simbolul meu religios, pune icoane unde vrea el” (sursa). Daca inteleg bine, ca un bun crestin domnul Moise este deranjat de faptul ca statul roman ii trivializeaza simbolul credintei sale, folosindu-l si in alte zone decit acolo unde-i este locul, adica in biserica. Chiar daca il credem pe profesorul roman, argumentul ramine unul fals, intrucit nu statul a pus icoane in scoli (nu exista nici o lege prin care sa se fi impus prezenta icoanelor in scoli, precum in landul Bavaria din Germania sau in Grecia). Cel mult putem spune ca statul a tolerat introducerea icoanelor in scoli de catre profesori, parinti si elevi – dar atunci acuza conform careia statul trivializeaza icoana tolerind introducerea ei in scoli este cel putin discutabil (de ce i-ar pasa statului secular ca uzul icoanei ortodoxe este trivializat de credinciosii ortodocsi?).

(3) Argumentul secularist. Argumentul principal pentru eliminarea icoanelor din scoli a fost dezvoltat pe directia urmatoarelor linii: spatiul public este un bun al tuturor cetatenilor Romaniei; scolile publice sint parte a spatiului public; conform Constitutiei, statul este laic si nu discrimineaza intre diversele religii recunoscute in Legea Cultelor; acceptind insa in scolile sale icoanele ortodoxe, statul devine suporterul implicit al Ortodoxiei; in consecinta, membrii celorlalte religii si ateii sint discriminati de catre stat. In cuvintele reclamantului: „Este o discriminare (pastrarea icoanelor in scoli – n.m.) fata de copiii de alte confesiuni, dar si o amenintare la dreptul la libera constiinta si la optiune religioasa” (sursa). Doua lucruri sint de spus aici. In primul rind, mi se pare foarte interesant faptul ca nici una din confesiunile religioase minoritare nu s-a plins ca ar fi discriminata. Mai mult, liderii celorlalte religii nu numai ca au refuzat sa sustina demersul, dar s-au situat de partea aparatorilor prezentei icoanelor in scoli. Astfel, Arhiepiscopul Romano-Catolic al Bucurestiului a declarat ca decizia CNCD este „abuziva si discriminatorie”; Biserica Ortodoxa Armeana din Romania a subliniat ca Emil Moise, daca doreste sa apere drepturile copiilor atei, atunci ar trebui sa fie indiferent fata de prezenta iocoanelor: „ateul este indiferent, neutru fata de subiectul simbolurilor divinitatii; el mai curind neaga existenta lui Dumnezeu, nu se razboieste cu El”; Murat Yusuf, muftiul comunitatii islamice din Romania, s-a opus deciziei CNCD, spunind ca Romania este un exemplu al tolerantei si co-existentei religioase si ca atare o asemenea lege nu este necesara. El a aratat cum comunitatea musulmana traieste „de mai mult de opt secole pe aceste paminturi” si ca „existenta altor simboluri religioase in institutiile publice nu ne-a deranjat niciodata si nu ne deranjeaza nici acum”. Aurel Vainer, reprezentantul in Parlament al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, a declarat ca „poporul roman este in mare parte un popor crestin”, si a caracterizat dezbaterea ca fiind una care „nu serveste nici unui scop in tara noastra”. In viziunea sa, prezenta icoanelor este „un drept cistigat de crestinii Romaniei” si nu exista nici un impediment impotriva pastrarii lor in scoli (sursa). Pe site-ul www.misiune.ro, Marius Birgean, de confesiune baptista, spune ca este primul care sa se declare impotriva icoanelor (baptismul fiind o confesiune iconoclasta) si care sa reclame dreptul la libertatea constiintei fata de indoctrinarea coordonata de o „biserica nationala”; totusi se declara impotriva deciziei CNCD, spunind ca „Imi este teama ca nu cumva, sub paravanul unei pretinse lupte anti-discriminare, sa stea o agenda atee sau seculara, cu bataie pe termen lung. La urma urmei, copii apartinand unor culte minoritare nu s-au aratat deranjati de prezenta icoanelor in clasa” (sursa). Inseamna acest lucru ca profesorul Emil Moise s-a autoproclamat aparatorul unor victime inexistente? Nu neaparat. Conform recensamintului din 2002, in Romania exista 9271 de atei declarati (sursa). Presupunind ca toti sint de acord cu cererea lui Moise, putem vorbi totusi de o minoritate careia buzoianul doreste sa-i apere drepturile. Ca atare, faptul ca nici o confesiune religioasa nu s-a declarat discriminata si nici nu l-a sustinut pe reclamant nu stirbeste cu nimic structura logica a demersului sau; insa, cu siguranta, distruge o mare parte din forta argumentului. In al doilea rind, trebuie discutata chestiunea secularizarii spatiului public. Cristian Pirvulescu ofera una din interpretarile posibile ale principiul secularismului: „Prin simbolurile religioase, aduci un subiect privat, confesiunea religioasă – care nu poate fi niciodată obiect de consens – într-un spaţiu public, care este al tuturor (…) Nu este o atitudine antireligioasă, cum vor unii să o prezinte. Problema este în ce măsură spaţiul public poate fi invadat de probleme private. (…) Statul trebuie să fie laic pentru a fi neutru” (sursa). Doua lucruri trebuie mentionate cu privire la aceasta declaratie. Pe de o parte, delimitarea dintre spatiul public si spatiul privat este departe de a fi atit de stricta si clara cum pare a crede domnul Pirvulescu (amintesc aici doar celebrul argument conform caruia „the personal is political”). Pe de alta parte, domnul Pirvulescu crede ca si definitia secularismului este neambigua si clara – insa exista multe alte interpretari ale conceptului de secularism, pe care presedintele Asociatiei Pro Democratia le trece sub tacere. Am aratat in episodul 4 al acestui serial ca in Franta sint cel putin doua interpretari ale „secularismului” care doresc sa atraga adepti: secularismul militant (care urmareste eliminarea oricaror simboluri religioase din spatiul public) si secularismul pluralist (care accepta manifestarea identitatilor religioase in spatiul public). De asemenea, intr-un articol mai vechi (Religie si Secularism) am aratat ca un secularism „absolut” (adica ruptura radicala dintre stat si biserici) este deopotriva indezirabil si imposibil. Daca acceptam aceasta pozitie, atunci putem vorbi doar despre grade si tipuri de secularism. Ramine de demonstrat faptul ca tipul de secularism sustinut de domnul Pirvulescu este cel mai dezirabil (atit la nivel de argument rational, cit si la nivelul contextual, al aplicarii sale in cazul statului roman). In sfirsit, in unul dintre primele posturi ale acestui blog, am aratat ca „neutralitatea” statului nu este ceva definit clar, dimpotriva, neutralitatea se negociaza zilnic in spatiul public (vezi Scoatem icoanele din scoli?).

(4) Argumentul indoctrinarii ideologice a elevilor. In cuvintele profesorului Moise, se poate vorbi de „incalcarea drepturilor la libertatea de gindire a tuturor copiilor din Romania, scopul scolii fiind acela de a forma personalitati autonome, care, la majorat, sa poata alege, fara a fi influentate, daca pastreaza religia, devin atei sau trec la alta confesiune”. De asemenea, jurnalistul Mircea Toma a afirmat ca „efectul icoanelor ortodoxe de pe pereti este similar cu cel al unui panou publicitar la o bautura racoritoare agatat toata ziua pe peretii scolii”. In plus, el crede ca, in primele clase, copiii carora li se preda religie nu au o gindire critica, suficient de dezvoltata, ajungindu-se la „indoctrinare” (sursa). Totusi, exista doua probleme cu aceasta abordare. In primul rind, e greu de inteles de ce predarea principiior religioase constituie indoctrinare, iar predarea principiilor ateiste nu constituie o astfel de indoctrinare a mintilor copiilor. In definitiv, si religia si ateismul sint ideologii. Aceste ideologii se lupta pentru putere, si din nefericire arena in care se duce respectiva lupta este chiar scoala, si mai ales creierul copiilor. Gabriel Mândrilă (doctor al Facultăţii de Teologie din Thessalonic, Grecia, cu teza de doctorat cu titlul „Estetica în arta discursului Bisericii. Referire la opera imnologică a Sfântului Ioan Damaschin”) observa subtil faptul ca avem nevoie de „icoane” (in sensul de „imagini”) in spatiul social – problema este ce tip de icoane: „Deşi icoana este mai mult decât simbol, ea funcţionează şi ca simbol. Scoaterea icoanei din spaţiile publice este la rândul ei simbolică şi are calităţi simbolice care construiesc sau deconstruiesc spaţiul social. Cu alte cuvinte, scoaterea icoanei lasă loc unui alt simbol, al lipsei, al nimicului. Lipsa icoanei este, ca şi prezenţa ei, simbolică, astfel că, în cazul în care va fi scoasă icoana, iconoclaştii îşi vor promova propriul lor simbol al distrugerii icoanelor. (…) societatea, pentru a funcţiona, are nevoie de legi şi principii care se activează la nivel simbolic. Astfel că atât prezenţa icoanei cât şi lipsa ei au efect imediat asupra vieţii sociale. Ceea ce trebuie să alegem nu este dacă scoatem sau păstrăm icoanele, ci doar care icoană, ce tipuri de icoane trebuie să fie expuse. De fapt, noi nu putem exista şi funcţiona nici din punct de vedere psihologic, nici intelectual, nici social fără icoană, fără imagine. Astfel că ideea scoaterii icoanei / imaginii este absurdă: cei care pretind scoaterea icoanelor din şcoli sau spaţiile publice, acţionează pentru a-şi (im)pune în mod pervers propria lor imagine, (anti-)icoana, adică icoana (!) luptei împotriva icoanelor” (sursa). In al doilea rind, desi si alti lideri ai societatii civile au spus ca, fiind copii au fost deranjati de prezenta icoanelor in scoli (Andreea Marc, presedinta Ligii pentru Educatie, Cultura si Sport din Iasi: „Eu sint de alta religie. La scoala eram fortata sa vad zi de zi in fata ochilor mei aceste simboluri” – sursa), alte doua probleme apar. Pe de o parte, o problema de exactitate istorica: cum membrii unor astfel de asociatii au in jur de 40 de ani, este greu de crezut ca exemplul strict personal e unul real: cu 20 de ani in urma, pe vremea comunismului, nu existau icoane in scoli. Pe de alta parte, se pune problema capacitatii reale a icoanei sau a oricarui simbol de a face publicitate: de exemplu, prezenta „icoanei” lui Ceausecu in salile de clasa pe mine unul m-a lasat rece (daca tot e sa vorbim de experiente personale); ceea ce am invatat acasa a contat mai mult decit ce mi se spunea la scoala, asa ca prezenta tabloului conducatorului iubit imi era indiferenta, nu afecta cu nimic ceea ce gindeam. Nu cred intr-o capacitate publicitara puternica a simbolurilor: ele nu au forta decit dupa ce le accepti sistemul pe care il reprezinta, nu inainte. Daca as trai in Haiti si as vedea pe peretii administratiilor locale simboluri Voodoo nu le-as lua ca pe un indemn sa ader la aceasta religie, ci ca pe un simbol religios local, poate in acelasi timp un simbol cultural.

(5) Argumentul obligativitatii si al lipsei de alternativa. Una dintre justificarile actiunii privind eliminarea icoanelor din scoli se bazeaza pe ideea ca discriminarea copiilor ar surveni si din cauza faptului ca icoanele ar fi prezente in toate salile de clasa (deci copiii nu pot invata intr-o clasa in care nu sint icoane), la fel cum prezenta la orele de religie ar fi obligatorie (deci copiii de alte confesiuni sau atei nu pot sa refuze participarea la aceste ore). Argumentul mi se pare insa unul relativ slab. In liceele din Bucuresti unele sali de clasa au icoane atirnate pe pereti, altele nu (sursa). Aceeasi situatie se inregistreaza, de pilda, si la Iasi: Cristina Valcu, directoarea Colegiului National din Iasi, declara ca „Din punctul nostru de vedere, se exagereaza putin. La noi in scoala sint clase care au astfel de simboluri si altele care nu au. Insa, decizia amplasarii acestora a apartinut in exclusivitate elevilor si parintilor, iar prezenta lor nu a stirnit niciodata reactii negative” (sursa). De asemenea, se pare ca „fiecare elev are dreptul de a i se preda religia in care crede, sau daca se declara ateu are dreptul de a nu participa la orele de religie, de a nu merge la Biserica cu clasa sau de a nu participa la diferite ritualuri crestine cum ar fi deschiderea anului scolar cu slujba sau la sfintirea unei scoli, clase sau obiecte” (sursa). De exemplu, Rodica Egner, director al Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga” din Botosani, declara ca „In şcoală avem şi elevi de alte confesiuni. Le respectăm dreptul la credinţa lor. În momentul în care se ţine ora de Religie ei au libertatea de a rămâne în clasă sau de a părăsi clasa. Fiecare elev de altă confesiune beneficiază de orele specifice confesiunii din care face parte. De altfel în rubricaţia din catalog, la Religie, fiecare copil este evaluat de către profesorul delegat de confesiunea respectivă” (sursa).

(6) Argumentul supunerii fata de deciziile institutiilor Uniunii Europene. Emil Moise declara ca instantele romanesti trebuie sa se supuna deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Cum in noiembrie 2009 CEDO a condamnat Italia intr-un proces similar, romanul este sigur „suta la suta” ca aceeasi Curte Europeana ii va da dreptate in lupta sa cu statul roman (sursa). Ceea ce nu spune insa domul Moise este ca decizia CEDO a hotarit doar ca reclamanta Lautsie are dreptate sa declare ca a fost discriminata de catre statul italian (ale carui instante au refuzat eliminarea crucifixelor din scoli), si ca atare Italia a fost obligata sa-i plateasca despagubiri in valoare de 5000 de euro. Insa CEDO nu a obligat statul italian sa elimine crucifixele din scoli (sursa). Ca atare, instantele romanesti nu pot fi obligate sa elimine icoanele din scoli, chiar daca domnul Moise va cistiga la CEDO.

(7) Argumentul limitarii prezentei icoanelor in scoli. Smaranda Enache, presedinta Ligii Pro Europa si semnatara a scrisorii de sustinere a demersului profesorului Moise, a declarat ca “icoanele pot fi prezente numai in salile in care se preda religia”, insa “in toate salile nu e normal” (sursa). Se poate deduce de aici ca sustinatorii eliminarii icoanelor din scoli sufera de o incoerenta logica a discursului, din cel putin doua puncte de vedere: (a) daca scolile sint publice si ca atare icoanele nu au ce cauta in ele, de ce totusi sustinatorii secularismului militant accepta totusi icoane in cel putin o clasa a acestor scoli publice (i.e., in sala in care se preda religia)?; (b) daca scolile sint publice iar principiul secularismului nu permite prezenta religiei sau a simbolurilor religioase in scoli, atunci de ce este permisa (cel putin in opinia doamnei Smaranda Enache) predarea religiei in scolile publice?

(8) Argumentul comportamentului inadecvat al BOR, confruntata cu pierderea influentei sale. Argumentele legate de secularism au fost suplimentate si de acuzatii privind modul in care Biserica intelege sa se confrunte cu propria-i slabiciune. Astfel, Ovidiu Simonca declara: „s-ar putea ca toata aceasta reactie disproportionata impotriva celor care au propus scoaterea icoanelor din scoli sa ascunda un lucru mai grav: biserica ortodoxa e mult mai atenta la ritual decit la sufletul credinciosului. (…) unde dispare credinta ortodoxa prin scoaterea icoanelor din scoli? Este biserica atit de subreda in legaturile sale cu enoriasii ca sa se simta amenintata?” (sursa). Este greu de inteles insa unde vede Ovidiu Simonca o „reactie disproportionata” din partea BOR. Impresia mea este ca, daca putem vorbi de o „reactie disproportionata”, atunci ea vine mai curind din partea unui segment ortodox radical al societatii civile (Dan Puric, Altermedia, Iustin Parvu etc.) decit din partea BOR, care la nivel oficial a sustinut de fiecare data ca, desi este ingrijorata de decizia eliminarii icoanelor din scoli, sustine dreptul comunitatilor locale de a hotari in aceasta problema. Spre surprinderea mea, reactia BOR a fost chiar una moderata, pentru aceasta pozitie fiind chiar criticata de unii lideri religiosi neoficiali (si radicali) precum preotul Iustin Parvu (staretul Manastirii „Petru Voda” din Neamt), care declara ca „pentru ca sa-si pastreze creditul Biserica ar trebui sa se implice mai mult si sa se explice, sa se puna pe un studiu foarte amanuntit si sa dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor… S-a ajuns la situatia ca bietul crestin nu cunoaste care e linia Bisericii si pozitia ei, care este raspunsul Bisericii fata de toate intrebarile si provocarile din afara”. Mai mult, Iustin Parvu acuza ca, la ora actuala, institutia Bisericii (ca si statul, de altfel) este o „forma goala” (sursa).

(9) Argumentul socului. O mare parte din bogosfera a fost socata la un moment dat de modul in care arata o sala de clasa din Scoala Nr. 19 „Tudor Arghezi” din Bucuresti, sectorul 2 (sursa pentru fotografii). Desigur, nu este normal sa transformi o clasa intr-un templu ortodox. Insa, daca avem in vedere argumentul limitarii prezentei icoanelor in scolii la o singura clasa unde se preda religia (argument sustinut de doamna Smaranda Enache, presedinta Ligii Pro Europa), atunci urmind firul logic al acestui argument putem ajunge exact la multiplicarea unor astfel de sali de clasa. Sala de clasa unde se preda religia, fiind singura din scoala in care prezenta icoanelor este acceptata, poate deveni un fel de „laborator de religie”: cum in laboratorul de chimie este normal sa existe o sumedenie de eprubete, de pilda, in laboratorul de religie pot exista multe icoane. Argumentul doamnei Smaranda Enache se intoarce impotriva sustinatoarei sale. [bonus: in orice caz, copiii de la scoala respectiva par ca nu sint de acord cu scoaterea icoanelor din clasa (sursa)].

(10) Argumentul imposibilitatii punerii in practica a “variantei ecumenic-umaniste”. Poate argumentul cel mai interesant, din punctul meu de vedere, care a provenit din tabara opozantilor prezentei icoanelor in scoli i-a apartinut Mihaelei Miroiu. Ea a declarat ca “Personal aş adera mai degrabă la varianta ecumenic-umanistă: oricare i-ar fi credinţa, o persoană trebuie să îşi regăsească simbolurile religioase în spaţiul public. Dacă acest lucru este foarte dificil, cred că este de preferat varianta neutră, nu impunerea simbolurilor majorităţii. Mie mi-e drag să văd icoane şi să le sărut. Pe scurt, sunt iconofilă. Lângă biroul meu de acasă este icoana de la străbunica. Dar este problema mea privată, cum altul poate avea Steaua lui David sau Semiluna ori statuia Raţiunii (sursa). Din nefericire, doamna Miroiu nu merge pina la capat si nu explica de ce “varianta ecumenic-umanista” este imposibil de aplicat; altfel spus, de ce ar fi greu ca, pe linga icoanele ortodoxe, sa existe in scoli si simboluri ale altor religii, sau chiar statui ale Ratiunii. La finalul acestui serial voi sustine aceasta varianta, aratind atit ca ea este fezabila din punct de vedere practic, cit si ca o asemenea solutie nu incalca deloc principiul separarii Statului de Biserica, intelegind secularismul in sens inclusivist, nu exclusivist.

In loc de concluzie. Desi Emil Moise a fost personajul care a declansat acest conflict privind eliminarea icoanelor din scoli, probabil “virful de lance” al taberei sustinatorilor acestei propuneri a fost Remus Cernea, presedintele Asociatiei “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”. Puteti urmari o inregistrare video in care Remus Cernea este invitat la o emisiune a postului TV “The Money Channel”, si in care reia majoritatea argumentelor taberei sale, din nefericire impreuna cu erorile lor: (a) decizia CNCD este un pas inainte pentru pastrarea neutralitatii institutiilor publice („neutralitatea” institutiilor publice si „secularismul” sint insa concepte cu diverse interpretari, si domnul Cernea nu ne da argumente pentru a ne lamuri de ce interpretarea domniei sale este mai buna); (b) scolile nu sint neutre fata de alte culte si ii discrimineaza pe copiii apartinind acestora (nu ni se da insa nici o explicatie privind lipsa reactiei membrilor celorlalte culte, in al caror aparator domnii Moise si Cernea se erijeaza); (c) prezenta unui simbol religios in scoli reprezinta un tip de reclama si presiune (si atunci cum se face ca in scoli interesul elevilor fata de religie este atit de scazut?); (d) statele europene nu permit propaganda religioasa in scoli (daca aceasta idee se refera strict la prezenta simbolurilor religioase in scoli, atunci afirmatia este categoric falsa, din moment ce Italia si Grecia sint doua contra-exemple care vin imediat in minte oricui); (e) nu exista doar o religie in lume ci 10.000 si o democratie nu trebuie sa trateze una preferential (normativ vorbind, pina la un punct este posibil, atita timp cit o religie se confunda cu identitatea nationala si culturala a unui popor – vezi aceleasi cazuri ale Italiei si Greciei, care singularizeaza in constitutiile lor religiile nationale); (f) argumentul drepturilor minoritatilor (insa din nou, minoritatile religioase nu s-au plins!); (g) Remus Cernea se declara impotriva „argumentului majoritatii” (sursa) (dar in acelasi timp, in alt interviu, spune ca admira modelul laic francez, care exact pe argumentul valorilor majoritatii si-a justificat interzicerea purtarii valului de catre fetele musulmane, asa cum am vazut intr-un episod anterior); (h) de asemenea, Remus Cernea este impotriva transferarii deciziei de a pastra sau nu icoanele in scoli comunitatilor locale; motivul e simplu: daca fie si o singura persoana nu este ortodoxa in comunitatea respectiva, ea va fi oricum discriminata (domnia sa insa nu ia in calcul si o alta varianta, cea a lasarii deciziei fiecarui individ in parte, despre care voi vorbi in partea a doua a acestui episod).

(Va urma)

[P.S.: Cititi episoadele precedente ale serialului „Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat simbata, 5 Decembrie si va fi de fapt partea a doua a episodului inceput astazi privind precedentul Romaniei. In aceasta a doua parte voi discuta argumentele aduse de catre tabara suporterilor prezentei icoanelor in scoli]

[Note: 1) In cele doua parti ale acestui episod am incercat nu doar sa prezint descriptiv argumentele avansate de cele doua parti aflate in conflict, ci si sa comentez aceste idei, criticind sau apreciind acolo unde am considerat de cuviinta. Am incercat sa fiu, in acest sens, cit de obiectiv posibil, dar sint convins ca o obiectivitate (sau, mai bine spus, o neutralitate) absoluta nu este posibila atunci cind incerci sa oferi o solutie unui astfel de conflict. Argumentele care nu au fost criticate in cele doua parti ale episodului dedicat Romaniei fac parte, probabil, din argumentele pe care le voi sustine la sfirsitul acestui serial – deci pot fi considerate, intr-un grad mai mare sau mai mic, argumente pe care sint pregatit sa le sustin; 2) Episodul privind Romania a fost mai lung decit celelalte intrucit, impreuna cu situatia creata in Italia in privinta eliminarii crucifixelor din scolile publice, constituie un subiect de interes academic personal pe care incerc sa il aprofundez in urmatorii ani. Totusi, pe de alta parte, sursele in privinta Romaniei – cel putin cele preluate de pe internet – se contrazic de multe ori in ceea ce priveste anumite date sau preluarea fidela a unei declaratii. Desi am facut tot posibilul sa compar sursele si sa evit erorile, este posibil ca ele inca sa mai existe. In cazul in care gasiti asemenea inadvertente, va cer ajutorul: va rog sa mi le comunicati de urgenta. Va multumesc anticipat.]

Comandante, ai futut tara!

with 11 comments

Nu voi face publice umilintele la care am fost supus in ultimele trei luni de autoritatile romane, in frunte cu Premierul si Ministrul Educatiei Emil Boc, girat mereu si personal de Traian Basescu. Nici ultima umilinta, traita chiar ieri si avind aceiasi autori. Poate cindva, poate alta data. Nu voi face publice nici motivele pentru care nu voi merge la vot ori cele pentru care nu ma mai consider cetatean roman. Ingaduiti-mi insa un moment de defulare. E un videoclip realizat prost, cred ca si eu as fi facut versuri mai interesante. Dar ideea generala este totusi dureros – si umilitor – de adevarata. Ce sa mai spun… sa votati bine! Cind voi gasi o tara pe care sa o consider a mea si care sa ma accepte, imi voi face si eu datoria de cetatean. (multumesc, C si S!)

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 18, 2009 at 11:29 pm

Publicat în Politica în România

Tagged with , , ,

Cum isi face campanie domnul Basescu in Secuime

with 7 comments

[Nota: campania electorala are unele dimensiuni total ignorate de media centrale romanesti, prea ocupate poate cu subiectele „mari” de campanie, precum parerea actualului presedinte despre cum a fost sau nu domnul Antonescu aproape de sotia sa in momentele grele. Una din aceste dimensiuni necunoscute a fost sesizata perfect de George, autorul postului de mai jos si, evident, autorul invitat al „Interactiunilor”. Multumim, George, si te mai asteptam!]

Modul în care a decurs campania electorală din această toamnă ar trebui să ne îngrijoreze. Evident, oameni diferiţi au priorităţi şi temeri diferite, dar cred că, în ciuda diferenţelor, există motive serioase pentru un consens în această privinţă. Mai întâi, atmosfera în care se desfăşoară disputa politică este sufocantă. Instituţiile statului, care ar trebui să asigure un cadru decent pentru o asemenea competiţie, nu-şi fac treaba. Nu înţeleg, de exemplu, cum este posibil ca toată lumea să „asculte” pe toată lumea, inclusiv în clădirea Parlamentului, fără ca procuratura şi SRI-ul să ia măsuri vizibile. Dacă ne îndepărtăm de zona de responsabilitate a statului, nu scăpăm de probleme. Presa a devenit şi ea teren de luptă. Nu e o problemă că un ziar sau o televiziune îşi asumă o linie politică. Este însă o problemă dacă nu şi-o asumă explicit şi cu argumente, dacă atacurile se desfăşoară în imersiune, doar cu un vag periscop, ici şi colo, peste centură.

Apoi, ce ne „oferă” candidaţii? Un spectacol de rinocerizare, de bătălie greoaie, zdrăngănită, de blindate tâmpe care, evident, nu iau prizonieri. Populism şi oportunism, slalom printre temele importante, ritualuri de curtare a unei „majorităţi morale” inventate ad hoc – muncitoare, cinstită-deci-nedreptăţită, vag naţionalistă, creştin-ortodoxă.

Chiar şi în lateralul discursului, simptomele sunt similare. Despre această zonă este postul de faţă – şi nu l-aş fi rugat pe Andrei să-l găzduiască dacă nu mi s-ar fi părut o temă importantă. Iată despre ce e vorba: Preşedintele în exerciţiu doreşte să fie reales. Cum ne convinge? Pentru electoratul român, tema centrală este, în mod anormal, referendumul. Nu cred că aşa se discută o temă fundamentală, cum este reformarea instituţiei-nucleu a statului. Passons. Pentru electoratul vorbitor de maghiară din Secuime, domnul Băsescu are însă un alt mesaj, şi acesta ciudat în felul său. Domnul Băsescu îşi face campanie folosindu-se de imaginea fostului – şi probabil viitorului – premier al Ungariei, Viktor Orbán (sursa).

(click pe fotografie pentru a o mari)

Traducerea (mulţumiri, C) spune aşa:

„Orbán Viktor în tabăra de la Tuşnad: „În turul al doilea aş vota pentru Traian Băsescu”.

„De ce am aştepta până în turul doi?”

Ce este ciudat aici este că domnul Băsescu vrea neapărat să sugereze o strângere de mână (care NU există – atenţie la mâinile lui VO) care să-i aducă voturi. Ciudat, pentru că românilor domnul Băsescu le transmite un mesaj la limita naţionalismului, iar în această imagine apare cu un personaj politic care nu este cunoscut ca un mare admirator sau prieten al României. În timpul guvernării lui VO, relaţiile româno-maghiare au fost adesea tensionate, de ex. pe tema cetăţeniei (nu iau o poziţie, ci observ un fapt). Pe de altă parte, în timpul guvernării socialiste de la Budapesta şi a guvernului Tăriceanu la Bucureşti, au exista şedinţe comune de guvern (de ce nu mai sunt?) şi lucrurile au progresat. Este oare domnul Băsescu oportunist folosindu-se de o imagine care să placă secuilor, chiar dacă este în contradicţie cu discursul său pentru restul populaţiei? Dacă ne uităm pe spatele fluturaşului, lucrurile nu se clarifică.

(click pe fotografie pentru a o mari)

Traducerea (aceleaşi mulţumiri):

De ce să îl votăm pe Băsescu?
1. Pentru că el este politicianul care ştie cel mai bine ce înseamnă automia locală. Ca fost primar, Traian Băsescu ştie că deciziile trebuie luate acolo unde trăiesc cetăţenii; nu la Bucureşti trebuie hotărât ce e bine pentru comunităţile locale.
2. Pentru că el este singurul politician care în cursul vizitelor sale în Secuime niciodată nu a avut mesaje naţionaliste sau xenofobe, dimpotrivă, a vrut să asculte omul simplu, maghiar şi român.
3. Pentru că după ce a promis că miniştrii PDL vor veni cu proiecte cuprinzătoare în judeţul Covasna, acest judeţ a primit în 2009 mai mulţi bani decât în cei patru ani anteriori luaţi laolaltă.
4. Pentru că Partidul Democrat-Liberal, ca şi FIDESZ, face parte din cea mai mare familie politică europeană, Grupul Popular, şi este capabil să creeze un puternic pol de dreapta european.
5. Pentru că Orbán Viktor, preşedintele FIDESZ, crede că Traian Băsescu este acel şef de stat cu care se poate colabora cel mai eficient în vederea consolidării relaţiilor dintre România şi Ungaria, respectiv între maghiarii şi românii din Transilvania.

1. Este un citat, probabil, din Caragiale. Sau Urmuz. Nu comentez prestaţia domnului Băsescu la Primăria Bucureştiului. (Să notăm doar că cel mai mare oraş al României este doar pistă de accelerare electorală pentru mai toţi primarii. Rezultatele se văd, se respiră etc.) Dar mă întreb despre ce autonomie se face vorbire aici? Despre cea în dreptul căreia Preşedintele României a notat apăsat – şi deloc diplomatic – „niciodată” când vizita Budapesta? Iar dacă deciziile nu se iau la Bucureşti, atunci de ce se laudă domnul Băsescu că şi-a trimis miniştrii să asfalteze prin Covasna (la 3.)? Miniştrii şi banii nu au venit de la Cucuieţii de Ciuc. O mână îşi păstrează reflexele centraliste, ca în Dr. Strangelove?

2. – Poate că e ceva adevăr în afirmaţia: “domnul Preşedinte vorbeşte omului simplu”. Am menţionat deja că populismul domniei sale – şi al celorlalţi candidaţi cu şanse – mă irită. Totuşi, dacă îmi aduc bine aminte, domnul Băsescu la Tuşnad a insistat să fie el ascultat. Să fiu clar – naţionalismul din Secuime nu mi se pare mai sănătos doar pentru că e unul minoritar. E bine aşadar că Preşedintele merge acolo, dar maniera de dialog a domnului Băsescu nu e cea mai fericită.

5. – Este o enormitate. Orbán va avea un discurs mai agresiv la adresa României, mai ales dacă intră la guvernare cu extrema dreaptă, iar Băsescu este cel care l-a trimis pe Preşedintele Republicii Ungare la plimbare în martie, ceea ce nu a fost tocmai un act de prietenie (nici maniera Preşedintelui maghiar de a-şi aranja vizita neoficială în România nu a fost una amicală, dar una-i una, alta-i cealaltă).

Cam atât. Este doar un exemplu periferic de Newspeak electoral românesc. Poate ajută, unii zic asta despre exemple.

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 17, 2009 at 7:07 am

Un medic universitar roman, despre homosexualitate

with 17 comments

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie „Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului „Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

„Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. „In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. „Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze „biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze „biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al „tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 6, 2009 at 11:14 pm

Dupa 20 de ani…

with 5 comments

Nu, nu este vorba despre Cei trei muschetari… La 20 de ani de la Revolutie, ne-am dat seama ca l-am injurat degeaba pe Silviu Brucan pentru profetia lui crunta: Romania mai are nevoie de alti 20 de ani, si apoi inca 20, si tot asa mult, mult mai departe pina cind – DACA se va intimpla si asta – va ajunge din urma tarile (nu, nu bogate, ci pur si simplu) normale. Chiar ma gindeam la un moment dat ce as putea spune cu ocazia acestei aniversari pe care nici nu stiu cum sa o privesc, altfel decit cu un ochi rizind si altul plingind. Dupa ce am citit postul recent al lui Cezar, mi-ar fi rusine sa mai bigui vreun cuvint. Va rog sa rupeti din timpul vostru doua minute si sa il cititi – este povestea unui om care a trait Revolutia pe viu (nu „in direct”, ca noi astialalti), a primit un upercut zdravan in plina figura din partea tranzitiei catre libertate si economia de piata, iar acum si-a gasit alte rosturi intr-o tara in care, desi romanii sint vazuti chioris, este respectat asa cum merita.

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 1, 2009 at 10:11 pm

Moldoveni si florentini

with 10 comments

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele „24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin „graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea „a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a „Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, „dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut „buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid „buona sera!” Daca spui si tu „buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca „il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim „Ș” in loc de „C”. Asa cum spun moldovenii „Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: „Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Written by Andrei Stavilă

octombrie 27, 2009 at 11:10 am