Interactiuni

Posts Tagged ‘sclavie

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Reclame

1 Mai: sarbatorim ceva?

with 9 comments

Ziua muncii (sau, ma rog, Ziua Internationala a Muncitorilor, daca vreti) se sarbatoreste astazi in mai toata lumea, desi nu stiu sigur daca cei mai multi indivizi chiar inteleg ce anume celebreaza cind ies la gratar prin imprejurimile oraselor. La o prima vedere, sarbatorirea muncii ca atare (activitatea presupusa a innobila omul) imi face pur si simplu scirba. Departe de a te innobila, munca te degradeaza, te supune vointei celorlalti (indiferent ca e vorba de vointa sefului sau de cererea pietei), intr-un cuvint: te face sclav.

De ce nu putem trai si fara munca? Aici, creationismul si evolutionismul isi dau mina frateste: ambele preamaresc presupusele calitati ale muncii. Daca munca este initial o pedeapsa a lui Dumnezeu (Adam si Eva nu mai traiesc in Rai – unde isi ocupau toata ziulica mincind fructe si facind sex – ci pe pamint trebuie sa munceasca pentru a trai), in final se dovedeste calea catre indumnezeire (sa nu uitam totusi ca lenea nu este privita cu ochi buni de crestinism). Cit despre evolutionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legata de dezvoltarea capacitatilor cognitive. Cu alte cuvinte, daca n-am fi muncit am fi ramas la nivelul maimutei din care descindem.

Si totusi, ce intelegem prin munca? Vreau sa delimitez clar acum ce inteleg eu personal prin acest termen: este activitatea pe care o prestezi pentru a putea trai sau in vederea dezvoltarii activitatii pe care o vei presta pentru a putea trai (in ultimul sens, si munca elevului este munca in adevaratul sens al cuvintului). Tot ceea ce faci si care nu are legatura cu cele doua activitati mentionate nu poate fi considerat drept „munca”. Doua exemple. Daca la liceu am fost obligat sa citesc Marin Preda, citirea acestui autor (daca l-as fi citit) s-ar fi numit „munca”; daca acum citesc Marin Preda pentru ca pur si simplu asa mi-a venit mie cheful, atunci nu inseamna ca muncesc. La fel, daca sint timplar si fac scaune, traind de pe urma acestei activitati inseamna ca muncesc (indiferent ca am un sef sau sint propriul meu sef). Daca insa fac scaune de placere, ca nu pot trai altfel (sau pitici de gradina, as a matter of fact), daca nu imi pasa de vinzarea lor, atunci nu muncesc.

In acest sens al definitiei termenului munca, eu unul urasc munca si ma chinui s-o eludez. Desi am avut perioade in care am muncit ca nebunul – si probabil asemenea perioade vor mai fi – incerc pe cit posibil sa nu muncesc. Pentru ca  munca in sensul definit de mine nu innobileaza, ci degradeaza. Nu te face stapin pe tine insuti, te face sclav. Chiar daca iti ofera conditiile financiare unui trai decent, tocmai traiul decent iti ascunde cit de sclav esti, in fapt.

Si tocmai din acest motiv nu sint tocmai impotriva sarbatorii zilei de 1 Mai. De fapt, astazi comemoram lupta pentru ziua de munca de 8 ore. In conditiile in care indivizii (inclusiv femeile si copiii) munceau intre 10 si 16 ore pe zi, cite sase zile pe saptamina, Robert Owen a formulat in 1817 principiul „opt ore munca, opt ore recreatie, opt ore odihna” (aici). Asta sarbatorim astazi, si nu diverse alte timpenii sau intelesuri subversive impuse de diversele internationale socialiste, care au acaparat sensul zilei de 1 Mai. Si daca sarbatorim astazi lupta pentru opt ore de munca pe zi (deci pentru un volum de munca mai mic), de ce nu am sarbatori si idealul unor inca si mai putine ore? Prin ziua muncii sarbatorim, de fapt, dorinta omului de a munci mai putin, de a scapa din sclavie. Pentru toti cei care-mi impartasesc idealul, La multi ani!

Written by Andrei Stavilă

mai 1, 2009 at 8:04 am