Interactiuni

Posts Tagged ‘simbol

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Reclame

Declaratia de la Praga: de ce nu o semnez

with 10 comments

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din „istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii („hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e „la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia „Hasta Siempre Commandante Che Guevara„) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.