Interactiuni

Posts Tagged ‘Stavila Constantin

Fara ipocrizie, despre salariile preotilor

with 16 comments

Bunicul bunicului meu (Gheorghe Ursache) a fost preot. Nu a fost niciodata bogat: in vremurile lui cele mai bune, avea 10 hectare de teren, o pereche de boi si o casa. Cind au trecut rusii frontul si au facut ravagii in Moldova i-au luat preotului Gheorghe tot ce avea. Inclusiv hainele preotesti, plus izmenele: l-au lasat in chiloti si, octogenar cum era, l-au aruncat intr-un sant plin cu noroi. Daca nu l-ar fi scos citiva oameni care il respectau, probabil ar fi putrezit acolo. Oricum, a murit la 92 de ani, sarac lipit: doar cu hainele de pe el.

Bunicul meu (Stavila Constantin) a murit la fel de “bogat”. Dupa 90 de ani de viata si 70 de ani de preotie, a lasat in urma lui trei lucruri: vesmintele preotesti cu care a fost hirotonisit in anii ’40, o cruce pe care o folosea la Liturghie (probabil primita tot atunci) si o Evanghelie – cadou de la un fost enorias, achizitionata cu citiva ani inainte sa moara. Cind si-a simtit sfirsitul aproape, bunicul meu ne-a rugat sa nu-l ingropam conform traditiei, cu hainele preotesti, ci doar cu vechiul anteriu (sutana), cîrpit in multe locuri si decolorat. A spus ca e pacat sa putrezeasca vesmintele odata cu el, mai bine sa le daruim unui preot tinar si sarac.

M-a durut inima, atunci, sa ii spun ca asemenea categorie nu mai exista, iar daca as incerca sa dau vesmintele decolorate, vechi de 60 de ani unui preot relativ sarac, as primi aceleasi injurii pe care le-am primit din partea unui cersetor caruia i-am dat o bucata de slanina, iar el mi-a raspuns ca nu maninca asa ceva: prea multa grasime! Si asa s-a dus bunicul meu in mormint – cu vesmintele si crucea. “Omnia mea mecum porto” (“Toata averea mea o port cu mine”), vorba filosofului. Mi-a ramas, de pe urma lui, doar Evanghelia.

Cum sa-i compar pe cei doi cu preotii de azi, cu lacomia lor? Sa mai povestesc – imi este mie rusine! – cum cei doi popi care l-au ingropat pe bunicul meu (dintre care unul imi considera bunicul prieten si celalalt il vedea ca pe un parinte duhovnicesc) au primit fara pic de rusine bani sa il inmorminteze?! Frate – frate, dar brinza-i pe bani, right?

Si acum, aud ca statul roman, in plina criza, restaureaza si construieste 806 biserici si doar 242 scoli si 36 spitale. Mai mult, in toiul crizei, cind se cere de la salariatii statului moderatie, salariile preotilor vor fi marite. Tot de stat.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Spre deosebire de ciinii de paza ai laicitatii, nu ma opun ideii ca salariile preotilor (din orice biserica) sa fie platite de stat. Faptul ca un stat este laic nu inseamna, evident, ca relatia dintre stat si biserici este un zero absolut. Cel putin nu atita timp cit statul impune o lege a cultelor, atita timp cit bisericile mai iau de pe umerii statului elemente de protectie sociala, si asa mai departe. Plus de asta, intr-o democratie in care credinciosii sint multi, platesc taxe, si vor ca din aceste taxe o parte sa mearga pentru salariile preotilor, nu vad de ce preotii sa nu fie platiti de stat. Statul e format din cetateni, la urma urmei.

Iarasi, nu vreau sa fiu inteles gresit. Sint pentru marirea salariilor preotilor cu venituri incredibil de mici, care nu le asigura un trai decent. Da, exista si asemenea preoti, dupa cum exista si asemenea profesori sau medici. Dar a mari in bloc salariile preotilor, a caror majoritate deja are prea mult, mi se pare aberant. Mi se pare aberant ca Patriarhul sa aiba un salariu de  8.000 lei noi pe luna. Ar trebui sa-i fie rusine sa intilneascaun preot care traieste cu doar 400 de lei.

Stiu, vor sari pe mine atit aparatorii extremi ai laicitatii, cit si bine-credinciosii bine-intentionati. Acestora, le spun doar atit: va respect parerile, atita timp cit le exprimati cu bun simt. Dar va rog sa imi respectati si voi ideile mele.

Reclame

Written by Andrei Stavilă

februarie 19, 2009 at 3:17 pm

Se prabusesc biserici

with 2 comments

Cind am vazut titlul acestei stiri pe Mediafax, mi s-a facut pielea de gaina. Am facut click pe titlu si am citit intreaga stire: da, previziunea mea se adeverise: zidul unei biserici care a cazut si a omorit un muncitor, ranind un al doilea, era chiar zidul bisericii „Toma Cozma”, biserica unde a slujit bunicul meu (ca preot pensionar, impreuna cu preotul paroh de acolo), pina cind nu s-a mai putut misca.

De ce am ghicit din prima? Pentru ca am fost anul asta, in Vinerea Mare, la Prohod, la aceasta biserica. Trecuse mult timp de cind nu am mai dat pe acolo, si m-am cutremurat: zidurile stateau sa cada, si ca sa nu se intimple asta, lipsa banilor si probabil lipsa de responsabilitate i-a facut pe unii sa propteasca zidurile cu pari mari de lemn si cu scinduri. Da, era ca in Evul Mediu, sau ca atunci cind construim un castel din carti de joc, si proptim o carte cu alta.

Cum tocmai era Prohodul, si urma sa inconjuram biserica, m-am gindit cu groaza la tragedia ce putea avea loc daca un zid s-ar fi darimat chiar in acel moment. Iata ca abia a trecut o luna si zidul s-a darimat.

Desi biserica „Toma Cozma” este situata pe Copou, deci o locatie buna, niciodata nu s-au prea strins bani acolo (aviz pentru cei care perpetueaza cliseul cu cit de bogate sint bisericile noastre). Biserica asta nu e nici macar pictat pe dinauntru, sint doar icoane mari agatate de pereti. Iar zidurile stateau sa cada. Si au cazut. Si au omorit un om.

Ma intreb, totusi: daca se stiau conditiile, de ce se faceau in continuare slujbe in biserica? Tragedia putea fi mult mai mare! Iar autoritatile ar trebui sa ia masuri mult mai largi: acea zona a Copoului, care efectiv se duce la vale, pune in pericol nu numai pe cei ce vin la biserica – ci si pe cei care locuiesc in casele de pe intreaga strada „Toma Cozma”. Se stie acest lucru de cel putin 20 de ani – dar nimeni nu face nimic. Pina ce se va intimpla o (alta) tragedie…

Stirea relatata la ProTV, plus video, aici.

Written by Andrei Stavilă

mai 31, 2008 at 4:47 pm

O poveste de Pasti. Cu noua ani in urma…

leave a comment »

Pe data de 15 aprilie 1999, in numarul special de Sfintele Pasti al revistei iesene Opinia Studenteasca, imi aparea un articol jucaus despre bunicul meu, preotul Constantin Stavila, si despre unele din diversele situatii bizare in care acesta s-a aflat. Am gasit articolul intr-o cutie prafuita din podul casei, si ma grabesc sa il reproduc aici, cu o ciudata senzatie de batrinete, amestecata cu un sentiment de inutilitate si epuizare…

[Andrei Stavilă, Dintre cei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut nici unul, în: “Opinia Studentească”, anul XXVI, 1999, Serie Nouă, Nr. 33, 15 aprilie, p. 6]

Bunicul meu si pariul lui Pascal

DINTRE CEI PE CARE MI I-AI DAT, N-AM PIERDUT NICI UNUL

  • mîna care „omorîia” în numele Sfintei Biserici n-a putrezit nici după sapte ani

“Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceti si voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decît stăpînul său, nici solul mai mare decît cel pe care l-a trimis el” (Ioan, 13, 15-16)

Stiti, părinte, cum sînt popii ăstia tineri…

Stavilă Constantin a fost hirotonisit preot în 1940, repartizîndu-i-se parohia Slobozia-Voinesti. A făcut războiul pe frontul din Basarabia, într-o perioadă cînd nici călugării nu mai aveau curaj să intre în linia întîi. Apoi, în timp de pace, a slujit parohiile Bulbucani, Gropnita, Slobozia, Lespezi, Cogeasca. După cincizeci de ani de preotie, bunicul meu a iesit la pensie. Înainte, eu si bunica eram adevarate secretare: îi organizam minutios programul încărcat cu nunti si botezuri, înmormîntări si parastase, praznice si sfintiri de case… Acum, cu pensionarea lui, noi am intrat în somaj. Cu toate acestea, încă mai vin la el vechi prieteni sau cunostinte pentru slujbele amintite. Sînt obisnuiti cu “stilul” bunicului: “Stiti, părinte, popii ăstia tineri…”

El îi ascultă, zîmbind. Apoi, cu toată povara adunată în cei optzeci si trei de ani, scoate din geantă crucea, patrafirul, o carte veche de rugăciuni (care a apartinut bunicului său, preot si el), încercînd să-i multumească pe toti. În majoritatea cazurilor, a reusit. Probabil că bunicul are o “relatie” specială acolo, sus: tot mai multi necunoscuti vin în ultima vreme la “părintele batrîn, care citeste cum scrie la carte”.

Minune: batrîna a murit!

Maria a fost în tinerete foarte credincioasă. Avînd însă un nepot preot, a cunoscut îndeaproape cum poate ceda păcatelor o fată bisericească. Cu timpul, repulsia fată de cler a îndepărtat-o de religie, preschimbînd-o într-o femeie păcătoasă, blamată si ocolită de satul întreg. Blasfemiile sale nu mai conteneau, bătrîna trăind într-o încăpătînată ceartă cu Dumnezeu si cu lumea. Acum, paralizată, îsi trăia ultimele clipe: refuza împărtăsania cu orice chip si simplele aluzii ale apropiatilor la binecuvîntarea unui preot o îngrozeau.

Bunicul era foarte bolnav în vremea aceea si tot amîna vizita ce trebuia s-o facă Mariei, spre disperarea rudelor batrînei. “Dacă e dat de la Dumnezeu sa fie iertată, nu moare ea neîmpărtăsită…”, îi încuraja bunica.

Într-un tîrziu, l-am însotit pe mult asteptatul preot în locuinta bolnavei, nevoit fiind să maimutăresc postul cîntăretului de strană. Totusi, am primit în plus rolul secundar si deloc usor al unui dentist: trebuia să tin deschis într-un fel sau altul maxilarul paraliticei, c-un instrument bizar, confectionat din coada unei linguri. Cum eforturile mele au cunoscut un esec răsunător, Sfînta Taină urma să-i fie strecurată printre dinti. Însă, ciudat!, la apropierea cuminecăturii de capul suferindei, gura ei s-a deschis lacomă pentru a primi ceea ce ratiunea, apoi boala, refuzase.

Mergeam împreună cu bunicul spre casă, cînd strigătele din spatele nostru ne-au oprit din drum. Cineva alerga spre noi gîfîind, să ne anunte vestea cea mare: “pacienta” tocmai îsi dăduse obstescul sfîrsit. “Minune, părinte!”, a izbucnit omul, în timp ce eu gîndeam, cu mintea îmbibată de stiintele pozitive, la frica de Dumnezeu a oamenilor simpli. I-am zîmbit bunicului, cu înteles, dar el a tăcut, privind în gol. N-a scos o vorbă ziua întreagă.

Ce se întîmplă cînd icoana Sfintei Fecioare e zvîrlită în grupul sanitar sătesc

Zilele trecute, i-am spus despre tema numărului special al Opiniei Studentesti (“Săptămîna patimilor în sapte reportaje” – n.m.). Mi-a răspuns pe loc, fără drept de replică: nici o suferintă a omului nu se compară cu patimile lui Hristos. Acceptă însă provocarea si, la o cană zdravănă de cafea, îsi aminteste, cu o fluiditate incredibilă, zeci de nume, persoane, locuri, evenimente. Pe multi i-a mai ajutat bunicul meu să cîstige pariul lui Pascal…

Lui Cazacu Petrache, dascăl în parohia Cogeasca, îi plăcea mult haiducia, mai ales cînd era vorba de Sfînta Biserică. Omul a murit, si la dezgropăciunea după sapte ani, groparii au constatat îngroziti că mîna dreaptă, spre deosebire de restul corpului, nu putrezise deloc. Au urmat slujbe, rugăciuni, molifte…

Si cazul lui Vasile Morgoci din Jigoreni a uimit plebea. Vasile Morgoci a fost obligat de sefii comunisti din comună să arunce la grupul sanitar sătesc icoana Sfintei Fecioare. După scurt timp, i-au paralizat ambele mîini. Interventia bunicului a remediat relatia bărbatului cu Divinitatea Si sătenii spun că, peste un an, în zia îngropării sale, Vasile zîmbea…

Multe a văzut preotul Constantin Stavilă în cei optzeci si trei de ani, pe care nu-i trădează deloc… Unele tin direct de Revista fenomenelor paranormale, si am preferat să evit evocarea lor.

Îi iartă pe sărmanii a căror suferintă îi poate arunca în rătăciri naive, cum sînt credinta în vrăji tigănesti sau, vai!, într-un ateism molipsitor. Obsesia vietii bunicului meu a fost pariul lui Pascal, mai corect încercarea de a-i ajuta pe ceilalti să-l cîstige. Însă acum, pentru prima dată în viată, este sceptic în privinta viitorului. Bunicul meu rabdă, iartă si asteaptă…

Preotul Constantin Stavilă (stinga), alaturi de Preotul Nicolae Rusu, in Parohia „Toma Cozma” din Iasi, 25.02.1996