Interactiuni

Posts Tagged ‘stiinta

Dostoievski si morala crestina

with 9 comments

Discutia pe care am avut-o cu „v” (probabil vidal) aici m-a provocat sa scriu acest post. Problema este urmatoarea: cum sa interpretam afirmatia lui Dostoievski, conform careia „Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”?

„v” propunea sa intelegem afirmatia ca pe un argument logic, si oferea urmatoarea interpretare:

Premisa 1: Nu exista sisteme de morala seculare, ci doar sistemul moral crestin (religios).

Premisa 2: Sistemul moral crestin nu este autonom, ci se bazeaza pe o autoritate, aceea a lui Dumnezeu.

Premisa 3: Daca autoritatea pe care se bazeaza un sistem moral nu exista, atunci sistemul moral bazat pe acea autoritate este distrus.

Premisa 4: Dumnezeu nu exista

Concluzie intermediara A (din 2, 3 si 4): Morala crestina este distrusa

Concluzie intermediara B (din premisa 1 si concluzia A): nu exista nici un sistem de morala

Concluzie finala: totul este permis (in sensul ca nimic din comportamentul nostru nu este ingradit de un sistem moral).

In aceasta interpretare, argumentul este fals. Pot fi mai multe motive, dar cel mai evident este acela ca premisa 1 (care sustine ca nu exista sisteme morale seculare) este falsa.

Eu nu il inteleg asa pe Dostoievski. Eu consider ca afirmatia lui este un avertisment, nu un argument. Propun urmatoarea interpretare:

Fapt: exista sisteme morale seculare si exista sisteme morale religioase. Presupunere: (cel putin la ora actuala) sistemele morale seculare nu ofera un stimulent destul de puternic (sau cel putin la fel de puternic precum autoritatea religioasa) care sa determine oamenii sa le urmeze. Ca atare, este probabil ca, in masura in care s-ar putea demonstra cu certitudine inexistenta autoritatii religioase, oamenii sa nu mai urmeze nici o morala, si atunci orice echilibru moral (dar si ordinea, pacea sociala) ar putea fi in pericol de a fi distruse.

Interpretez aceasta afirmatie a lui Dostoievski in sensul a doua avertismente: (1) un avertisment adresat eticienilor de a cauta in insasi morala seculara si resursele sale un imbold (incentive) destul de suficient si puternic pentru a suplini imboldul oferit de autoritatea religioasa; (2) un avertisment adresat tuturor, despre ce s-ar putea intimpla in viitor, in cazul in care morala religioasa nu ar mai fi un motiv suficient de puternic pentru multe persoane pentru a se comporta moral.

Imi sustin aceasta interpretare cu doua argumente:

1) Argumentul teoretic: il putem banui pe Dostoievski de subiectivism, cum spune „v” (el era un om credincios). Il putem banui chiar si de fundamentalism religios. Dar nu il putem banui de incultura. Chiar nu cred ca Dosttoievski nu era la curent cu diverse sisteme de morala seculara, de la cele din Grecia antica si pina la cele oferite de moralistii francezi. Problema este ca el, Dostoievski, nu credea in capacitatea lor de a oferi un imbold destul de puternic precum autoritatea religioasa. Si atunci, daca nu ar exista Dumnezeu, ideea lui Dostoievski este ca sistemele morale seculare existente nu sint pregatite sa inlocuiasca sistemul moral crestin.

2) Argumentul practic: sa nu uitam ca Dostoievski face aceasta afirmatie intr-un roman, deci e mai probabil sa doreasca sa lanseze un avertisment decit sa ofere un argument logic, stiintific. Mai mult, Ivan Karamazov face aceasta declaratie in contextul dostoievskian al unui popor rus incult, indobitoci de bautura, si intotdeauna doritor de o autoritate care sa emita ordine. In acest context literar, afirmatia are sensul ei.

Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu

with 24 comments

Motto: „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Profesorul Kis ne-a povestit acum doi ani o intimplare adevarata. Un mare scriitor polonez si cunoscut dizident al regimului comunist (Janos nu a dorit sa ne dezvaluie numele sau) a fost insurat vreo 15 ani cu o femeie foarte frumoasa, si traiau o poveste de dragoste pentru care multi ii invidiau. Omul a murit cu un an inainte de caderea comunismului, si nu a reusit sa-si traiasca visul libertatii. Dupa instaurarea democratiei si accesul la dosarele securitatii de stat, s-a descoperit insa ca sotia lui era de fapt informator al politiei secrete. A fost infiltrata initial ca una dintre studentele scriitorului respectiv; apoi profesorul s-a indragostit de ea, si relatia a fost aprobata si incurajata, in secret, la cele mai inalte niveluri. Exista si o inregistrare audio intre femeie si seful ei direct, in care nenorocia ii spune ca a fost ceruta in casatorie, si il intreaba pe ofiter care sint dispozitiile: sa accepte propunerea, sau nu? I s-a ordonat sa accepte mariajul, si ani intregi fiecare miscare a dizidentului a fost raportata politiei secrete cu minutiozitate criminala. Si intrebarea care ne macina pe multi dintre noi este: ar fi trebuit acel om sa traiasca pentru a afla adevarul? Sau a fost norocul lui ca a murit inaintea caderii comunismului?

Nu stiu daca exista raspunsuri corecte la aceasta intrebare. Unii fosti dizidenti, printre care Janos insusi, nu vor sa-si cerceteze dosarele intocmite de politia secreta: prefera sa NU afle ca, de exemplu, omul pe care il credeau cel mai bun prieten le era, de fapt, cel mai periculos dusman. Altii ar dori sa-si rasfoiasca dosarele, sa lamureasca o data pentru totdeauna problema trecutului, dar nu au acces la ele.

Nu stiu ce sa spun. In Biblie ni se spune ca adevarul ne va face liberi. Ciudat, dar si adversarii religiei, ateistii cei mai neinduplecati, cred acelasi lucru. Fiecare intelege ce vrea prin “adevar”, si multi sint in stare sa strice prietenii, sa distruga vieti sau chiar sa omoare pentru „adevarul” lor. Intrucit adevarul la care ei se inchina si de care singuri s-au legat ii va face, vezi draga-Doamne, liberi.

Ma indoiesc. M-am intrebat de multe ori de ce valoarea numita “adevar” este mai intotdeauna pusa inaintea celorlalte valori. In afara de bietul Platon, toti au pus “binele” pe locul doi, “frumosul” a fost exilat in afara “top ten”-ului, iar despre “fericire” s-a spus ca l-ar face pe om un porc satisfacut. “Adevarul” insa innobileaza, adevarul ne face liberi, adevarul ne da orgasmele cele mai puternice, adevarul merita cautat. Mincam adevar si ne cacam adevar. In partea negativa a spectrului valoric, lucrurile stau la fel: daca injuri pe cineva, daca il faci albie de porci, daca te porti urit fata de el nu e atit de grav ca atunci cind il minti. Putem ierta o trimitere la origini, o birfa, un comportament urit – dar nu o minciuna.

Parca ii aud pe prietenii mei credinciosi miriind. I-as ruga sa se abtina, si sa-si aminteasca de Apostolul Pavel, care lista trei valori capitale (iubirea, nadejdea si credinta), sustinind ca iubirea este cea mai importanta dintre ele. Nici urma de adevar, deci.

Ii aud de asemenea pe prietenii mei atei si promotori ai valorilor stiintifice miriind inca mai dihai. Si pe ei i-as ruga sa se abtina. Nu am atacat nici un moment cautarea adevarului in stiinta. Dimpotriva, admir acest tip de cercetare si uneori imi pare rau ca nu am ales alta profesie, care m-ar fi facut sa fiu in primele linii ale bataliei pentru cucerirea spatiului, pentru distrugerea cancerului, si asa mai departe. Preocuparea mea se situeaza insa intr-un cu totul alt registru. Ma intereseaza importanta adevarului ca valoare, alaturi de alte valori, pentru viata fiecaruia dintre noi si pentru societate (pe care o vad aici ca viata in spatiul public) in general.

Sa presupunem ca putem demonstra cu exactitate ca Dumnezeu nu exista. Sa presupunem mai departe ca demonstratia noastra este atit de covingatoare, incit nici cel mai inrait credincios nu o poate nega, si aflat in fata ei isi va pierde credinta. Ma intreb: avem dreptul sa-i aruncam acest adevar in fata? Cu ce drept consideram noi in aceasta situatie ca valoarea „adevar” este mai presus decit valoarea „fericire”? Daca il „luminam” (ce cuvint oribil, care denota o actiune tiranica si criminala) pe acel individ, dar in schimb il bulversam si – intrucit pentru el religia era initial un lucru capital pentru el– practic ii ruinam viata, sa cheama ca am facut un lucru bun ierarhizind in acest fel adevarul si fericirea?

Si cum ar arata acest lucru la nivelul general al diverselor societati? Daca Dumnezeu nu ar exista si am dovedi fara tagada acest lucru, am fi noi pregatiti sa inlocuim covirsitoarea influenta pacificatoare a crestinismului si a altor religii, astazi, cu altceva?

De cealalta parte, strict stiintific vorbind, ce motiv am avea sa punem adevarul inaintea altor valori? Adevarul nu aduce fericire, nu aduce pace, liniste sau multumire. De ce sintem atit de nerabdatori sa oferim granturi de zeci de miliarde de euro pentru (iau un exemplu aleatoriu) acceleratorul de particule din Elvetia (care ne-ar putea aduce importante cunostinte despre originea universului), dar nu prea oferim fonduri pentru un proiect care i-ar putea face pe oameni mai fericiti? Mai direct: de ce „adevarul” cistiga granturi, iar „fericirea” si „binele” nu?

Written by Andrei Stavilă

iulie 1, 2008 at 2:16 pm