Interactiuni

Posts Tagged ‘ura

Vara vrajbei noastre

with 2 comments

Nu stiu cind si cum am ajuns aici. De fapt, probabil totul a inceput atunci cind s-a schimbat majoritatea parlamentara iar guvernarea a fost preluata de fosta opozitie. E o explicatie plauzibila, dar seaca. Ne spune ‘cind’, dar nu si ‘cum’. Chestiunea este, cred, una mult mai profunda. In aceste zile (din pacate ar trebui sa spun: ‘in aceste luni’), majoritatea cunoscutilor mei s-a impartit in doua tabere: in ‘uselisti’ si in ‘basisti’. Nu ar fi ceva neobisnuit, daca nu ar exista aceasta ura crunta intre combatanti. O ura cum nu am mai vazut sa nasca interesul politic inca din iunie 1990. Atunci, ziarele vuiau despre cazuri in care familii intregi se desparteau din cauza partizanatelor politice. Acum nu am ajuns chiar acolo. Nu inca.

Nu blamez, spre deosebire de altii, clasa politica pentru aceasta ura de proportii colosale. Nu politicienii ne-au adus aici, din nefericire sintem singurii vinovati pentru ura in care colcaim. Uneori simt atractia nedemocratica fata de sentimentul avut atunci, in 1996, cind o larga majoritate a trimis comunistii la culcare. Aveam 18 ani, imi cumparesem din timp sampania, am deschis-o si am ciocnit paharul cu bunicii mei, apoi am iesit pe strada. In afara citorva nemernici de virsta mijlocie, bunici si nepoti am fost trup si suflet alaturi de ‘victoria democratiei’. Nu imi amintesc nici macar un singur amic sa fi avut atunci alta parere. Eram o singura voce, un singur trup. Atunci cistigaseram: cistigaseram ‘noi’. Si ‘noi’ eram toti.

Cum s-au schimbat atit de radical lucrurile, nu pot sa-mi explic. Cauzele sint atit de multe, incit nici nu merita sa numesc una fara a face o defavoare alteia. Pur si simplu, noi ne-am schimbat. Acum nu mai iesim in strada cu o sticla de sampanie, ci ne anuntam bucuria pe Facebook. Mai rau, acum nu mai sintem ‘noi toti’: acum ne-am impartit in doua tabere si ne injuram. Personal am ales o cale care mi s-a parut mai buna: echidistanta moderata, intrerupta de partizanate minimale bazate pe alegeri clare, concretizate intr-un vot pro sau contra, si atit. Dezastrul alegerii mele nu s-a lasat asteptat.

Cind am sustinut fara rezerve sentinta in cazul lui Nastase, un amic pe Facebook (si nu doar un simplu cunoscut, din nefericire) m-a acuzat pe fata ca as fi ‘basist’. Am ramas uimit, si am lasat discutia balta – nu numai pentru ca nu am inteles o asemenea catalogare, dar si pentru ca am ramas cu un gust amar: omul asta nu ma va mai considera la fel de acum incolo, probabil ceva intre noi s-a rupt iremediabil. Mai tirziu, cind am sustinut fara rezerve referendumul impotriva lui Basescu, am fost acuzat de amici ca sint ‘uselist’. Am incercat sa explic de ce nu sint sub nici o forma ‘uselist’, dar m-am ales cu etichete trimitind la maladii psihice. Mai mult, mi s-au sugerat in mod prietenos chiar si bolile de care as putea suferi. Cel care a spus asta era un necunoscut pentru mine. Prietenul meu, pe al carui ‘wall’ am fost astfel injurat, a preferat sa nu ejecteze imediat respectivul din lista sa. Nici macar un avertisment nu a fost dat. Ne urim in mod direct, e vara vrajbei noastre si trecutul care ne leaga e doar trecut, da-l dracului.

Tot acest prieten al meu (caci imi este prieten, chiar daca nu l-am vazut de mult timp din cauza distantei, si tin la el nu mai putin decit tineam cind ne vedeam) mi-a spus, textual, ca echidistanta mea nu valoreaza nimic: ‘nu pledez pentru echidistanta. A juca rolul echidistantului intr-o perioada de criza este, din punctul meu de vedere, blamabil. Indica raul! Cu probe, fapte, argumente. Si, da, daca asta inseamna sa aperi o tabara fa si asta’. Inteleg, deci, ca in perioadele de criza ori esti partizan (intelegind prin asta partizanul ‘binelui’ asa cum il vede o anumita tabara), ori esti ‘blamabil’, ca sustinator al ‘raului’. Pentru ca sint (sau incerc sa fiu) echidistant, prietenul meu ma considera un reprezentant al raului.

Sintem in plin razboi in aceasta vara a vrajbei noastre. Mai mult, daca incerci sa pastrezi o minima echidistanta si critici cu argumente si o tabara, si alta, atunci te supui tirului ambelor tabere: esti cel mai rau, pentru ca nu esti cu nimeni. Iar cind totusi am hotarit sa votez, din motive pur personale, mi s-a aruncat in fata faptul ca votul meu nu conteaza, ca am votat intr-un referendum ilegal. Deci nici decizia democratica a masei alegatorilor nu conteaza, ca nu trebuiau dracului intrebati. De ce ar fi alegatorii intrebati! Si de ce sa suspendam un presedinte pe care majoritatea alegatorilor nu-l mai vor! Bine ca au stat alegatorii nostrii acasa, ce buna chichita legala am gasit, iata cum am cistigat!

Cel mai rau este ca o asemenea situatie va continua. In cazul in care Curtea Constitutionala va invalida referendumul, ne asteapta doi ani nu doar de lupte politice, ci si de ura continua, o ura afisata peste tot, de la intilniri pina la retelele de socializare. Nu stiu si imi e teama de cum vom iesi din aceasta perioada. Vom putrezi cu siguranta mai mult decit am putrezit. Ne vom insingura mai mult decit ne-am insingurat. Si nici macar nu vom intelege cum am ajuns intr-un asemenea stadiu.

Eu unul nu vreau sa ajung acolo. Imi iubesc prietenii. Si imi iubesc sanatatea mentala care mi-a mai ramas.

Written by Andrei Stavilă

August 4, 2012 at 11:30 am

4. Dreptul la libertatea opiniei

with 13 comments

Evenimentele la zi ma obliga sa intrerup de aceasta data firul logic al prezentarii temelor din cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor”; in consecinta voi aborda subiectul obligatiei politice simbata viitoare. Dupa cum probabil stiti, datorita cazului Marian Cozma, in ultima vreme s-a discutat mult in Romania despre libertatea de expresie in paralel cu problema rasismului si a xenofobiei. Horia Roman Patapievici a scris un articol interesant in Evenimentul Zilei, insa nu a explicat tehnic de ce libertatea opiniei trebuie sa fie protejata de constitutia unui stat liberal-democratic. Este ceea ce voi incerca eu sa fac acum: voi sustine dreptul la libertatea cuvintului nu doar atunci cind exprimarea este lipsita de consecinte, ori in cel mai bun caz are consecinte benigne – ci si atunci cind ea raneste, cind putem vorbi de ceea ce anglo-saxonii numesc „hate speech” (discursul urii). Postul de fata nu se doreste un expozeu in extenso si sistematic al problemei anuntate, deci multe implicatii de natura filosofica si politica nu vor fi abordate aici. Voi proceda in trei pasi:

1) Argumentul „naturii umane”. Unii sint de acord cu protejarea libertatii cuvintului, dar nu si atunci cind sfera conceptului se extinde si asupra discursului urii. Linia lor de argumentare este, mai mult sau mai putin, urmatoarea. Exista o natura umana, si intelegem prin aceasta modul in care sintem noi, asa cum ne dezvaluie istoria umanitatii si stiinta. Din aceasta natura umana face parte tendinta catre distrugere, rautatea, egoismul (ori, vorba lui Hume, patronul spiritual al acestui argument: homo homini lupus, omul este lup pentru om). Ca atare, de fiecare data cind avem posibilitatea de a face rau semenului nostru (mai ales daca putem cistiga ceva de aici), cel mai probabil o vom face. Or, discursul urii produce doua tipuri de rau: in primul rind, aduce atingere demnitatii individului, a membrilor grupului vizat; in al doilea rind, incita membrii altor grupuri (de obicei, grupul majoritar) la ura fata de grupurile sociale, nationale, etnice sau sexuale – care sint minoritare. Aceasta ura, mai departe, se poate transforma in violenta si distrugere. Prin urmare, discursul urii, departe de a fi protejat de constitutie, trebuie sa fie interzis, si practicantii lui aspru pedepsiti.

Propun sa lasam deoparte deocamdata a doua parte a acestui argument (faptul ca discursul urii produce doua tipuri de rau). Ce vreau eu sa fac acum este sa demontez baza argumentului, si anume ideea ca in „natura umana” este inclusa tendinta distructiva, tendinta de a face rau semenului. Cind vorbim despre „natura umana”, ne gindim la constitutia noastra fizica (toti oamenii au o inima, doi plamini, etc.), la cea cognitiva si lingvistica (mintea noastra functioneaza dupa anumite tipare modelate de evolutie, folosim anumite structuri lingvistice), etc. Toate aceste chestiuni sint fapte care tin de constitutia noastra, ca oameni. Sint insa rautatea si egoismul fapte despre natura noastra umana? Evident, nu. Ele pot fi cel mult tendinte, aceste tendinte pot ajunge la un anumit nivel de generalizare, dar nu ele nu pot fi universalizate, nu sint fapte. Si nu putem crea legi bazindu-ne pe tendinte. Nu putem acuza sau banui un individ, pina la proba contrarie, ca are asemenea tendinte: exista totusi o prezumtie de nevinovatie. Asta cu atit mai mult cu cit avem in jurul nostru exemple de oameni pur si simplu incapabili sa faca rau (eu stiu asemenea cazuri), de oameni care si-au sacrificat viata pentru binele altor oameni (vezi cazuri gen Maica Tereza), oameni care si-au dedicat viata opunindu-se violentei (vezi cazuri gen Mahatma Gandhi) si asa mai departe. Cit timp exista atit de multe cazuri, nu putem generaliza si considera ca este un fapt despre natura umana ca sintem inclinati spre rau. Argumentul cade, fiind pur si simplu implauzibil.

2) Ce este discursul urii (hate speech)? Voi oferi urmatoarele delimitari, desi pot fi contrazis (insa aceste critici vor demonstra, dupa cum vom vedea, un alt lucru important): (a) in opinia mea, discursul urii despre care vorbim in filosofia si teoria politica este un discurs indreptat nu asupra unui individ izolat, ci asupra unui grup. De obicei, grupul-victima este un grup minoritar (imigranti, evrei, tigani, negri, chinezi, femei, homosexuali, etc.); (b) grupul minoritar este considerat drept responsabil pentru multe din problemele cu care se confrunta grupul majoritar (national, etnic sau sexual) din tara respectiva; (c) un fapt important: grupul-victima va fi privit, in discursul urii, nu ca avind o problema sociala trecatoare, care se poate rezolva prin diverse metode, ci ca avind o problema „de singe”, inscrisa in chiar constitutia ontologica a membrilor grupului („natura lor umana”, by the way!); (d) in consecinta, penntru a scapa de problema, grupul majoritar (rasist, misogin, homofob, xenofob, etc.) va trebui pur si simplu sa expulzeze din statul respectiv, membrii grupul ui minoritar, ori pur si simplu sa-i extermine.

Problema este ca aceste delimitari ale sferei discursului urii nu sint intotdeauna acceptate. Mai mult decit atit, un asemenea discurs nu mai este sustinut astazi in democratiile occidentale decit de grupuri izolate si putin numeroase. De aceea asistam in zilele noastre la o redefinire a discursului urii, la o largire a sferei sale, coroborata cu ceea ce numim acum „corectitudine politica”. In principiu, orice discurs care poate fi catalogat drept defaimator, orice discurs critic care aduce atingere demnitatii membrilor unui grup (pe buna dreptate sau nu) este considerat drept „hate speech”. Asistam la un intreg conflict al interpretarilor: avem o multitudine de definitii ale discursului urii, o multitudine de definitii a ce anume inseamna sa aduci atingere demnitatii cuiva, si asa mai departe. Dau numai trei exemple:

a) Imposibilitatea existentei unei definitii comun acceptate. Luati urmatorul enunt: „X este un neam de oameni murdari, lenesi, corupti si ticalosi”. Sa spunem ca eu, ca roman, declar acest lucru chiar despre romani (am facut-o de multe ori!). Ciudat, niciodata nu voi fi acuzat (nu am fost) de xenofobie, de practicare a unui discurs al urii. De ce, pentru ca sint roman? Dar poate eu nu ma consider ca atare! Mai mult, credeti ca un evreu care ar spune acelasi lucru despre evrei nu ar fi acuzat de hate speech? Ba ar fi! De asemenea, daca pun in loc de „X” cuvintul „tigani” si fac enuntul respectiv in Tara de Foc astazi, sau in Roma anilor 500 BC, credeti ca m-ar acuza cineva de rasism? Probabil nici nu au auzit de tigani acolo / atunci! Ce vreau sa spun cu asta este ca discursul urii este conditionat de cine il enunta, de obiectul urii, de contextul istoric si geografic in care este practicat, etc.

Mai mult, dupa cum se poate observa, enuntul de mai sus nu spune ca membrii comunitatii X au o problema „de singe”, „ontologica”, nerezolvabila, ca trebuie expulzati sau exterminati. Ca atare, se enunta o problema actuala, tcontextuala, trecatoare, care poate fi rezolvata. Conform definitiei oferite, enuntul respectiv nici macar nu poate fi considerat un discurs al urii. Dar unii nu sint de acord cu ce spun eu acum. Consecinta este ca nu avem o definite acceptata cu care sa lucram, si daca am pune in lege definitia sustinuta de unii, nu am face decit sa alegem o definite subiectiva dintre multe alte definitii subiective. Consecinta: un om ar putea fi acuzat de rasism si inchis pe un numar de ani pentru o definite a hate speech-ului pe care un mare procent de populatie (si de specialisti in teorie si filosofie politica, poate chiar politicieni bine intentionati) nu il aproba. Mai simplu spus, ajungem sa condamnam indivizi pe criterii pur subiective.

(b) Nenumarate cazuri-limita. Sa spunem ca mama unei fete violate de un roman in Italia, cuprinsa de exasperare, declara la un moment dat: „Of, si romanii astia, de s-ar duce dracului inapoi de unde au venit, neam de ticalosi, de i-am impusca pe toti!” Sa consideram ca aceasta femeie nu a fost niciodata rasista si nu s-a exprimat ca atare, iar dupa trecerea furiei ar regreta poate afirmatia respectiva. Daca insa acest enunt se supune definitiei discursului urii, iar discursul urii este pedepsit cu inchisoarea, aceasta femeie poate fi pedepsita pentru niste cuvinte spuse la disperare, in care nici macar nu a crezut vreodata. Este fair? Eu cred ca nu. Si este la fel de nedrept, daca in loc de „romani” punem evrei, negri, tigani, etc.

(c) Enunturi clar non-xenofobe dar declarate ideologic, de catre puterea politica (la insistentele unor grupuri de lobby), drep rasiste. Luati enunturile: „Holocaustul nu a avut loc”, sau „In Holocaust nu au murit atitia indivizi pe cit se vehiculeaza astazi”. Sint propozitii enuntate de catre istoricul britanic David Irving, si pentru care a fost condamnat la inchisoare cu executare in Austria. Sa fiu bine inteles: e drept, David Irving e posibil sa fi facut si afirmatii cu adevarat xenofobe. Dar nu aceasta este problema aici, pentru ca el nu a fost condamnat pentru asemenea afirmatii, ci pentru negarea Holocaustului! Intrebarea mea este: putem considera negarea unui fapt istoric (eventual negare sustinuta de dovezi false sau adevarate, reale sau fabricate, etc.) un motiv pentru a acuza un individ drept „rasist”? Convingerea mea este: categoric, nu! Daca acceptam posibilitatea unei asemenea catalogari, atunci s-a dus naibii o intreaga zona a cercetari academice, cercetare limitata de faptul ca ai putea deranja sentimentele unui grup sau al altuia. Deschidem astfel un slippery slope, o panta alunecoasa si nu ne vom mai putea opri: orice aduce atingere sensibilelor sentimente ale unora va fi considerat discurs al urii, si o societate in care se petrece un asemenea lucru este o societate damnata.

3) Concluzie: de ce protejam hate speech-ul. Noi, sustinatorii libertatii neingradite a cuvintului, acceptam faptul ca discursul urii poate produce rau. Insa mai spunem doua lucruri:

Pe de o parte, consideram ca interzicerea discursului urii poate avea doua consecinte si mai grave decit hate speech-ul ca atare. In primul rind, a interzice discursul respectiv nu inseamna a elimina ura. Iar o ura refulata va izbucni oricind, cu o violenta greu de imaginat. In al doilea rind, daca acceptam interzicerea discursului urii deschidem o panta alunecoasa: orice critica poate deveni, la rigoare, capabila de a fi etichetata drept discurs al urii (un exemplu comic: la un curs oferit de Departamentul de Gender de la CEU, am incercat la un moment dat sa arat, cu argumente rationale, ca feministele radicale pornesc de la premise corecte, dar ajung la concluzii gresite; am fost acuzat – intr-un mod foarte violent! – de misoginism, de practica a discursuluii urii). Rezultatul ar fi crearea unei societati a fricii, unde toti se vor exprima cu teama de a nu fi acuzati de xenofobie, rasism, misoginism, homofobie si asa mai departe; o societate a neincrederii reciproce, unde fiecare cuvint, fiecare privire incruntata sau atingere poate fi un motiv de infatisare in fata tribunalului. Noi nu dorim o astfel de societate.

Pe de alta parte, consideram ca, desi discursul urii poate produce mult rau, si intr-un final poate duce la violenta si distrugere, consecintele imaginate de sustinatorii extremisti ai corectitudinii politice nu sint atit de grave pe cit se spune – sau daca sint, ele pot fi usor combatute intr-o societate liberal-democrata. Aceasta intrucit intelegem sa facem o distinctie intre discursul ca atare si punerea in practica a ideilor exprimate in discurs. Discursul e liber, actiunea determinata de el nu. Aceasta nu neaparat pentru ca discursul nu ar produce un rau comparabil cu cel produs de actiune, ci intrucit este interpretabil ce anume poate fi definit drept discurs al urii, cind, cum si daca el raneste, si cine este îndrituit sa hotarasca toate acestea – dar actiunea xenofoba, rasista sau misogiona nu accepta interpretari. Una este sa spun, ca membru ipotetic al Klu Klux Klan-ului, ca trebuie ucisi toti negrii, si alta e sa ma apuc sa o si fac. Una este sa spun ca blondele sint proaste si trebuie sechestrate la cratita, si alta e sa imi sechestrez propria sotie in casa. In primul caz libertatea cuvintului meu este protejata de constitutia americana – insa al doilea caz, libertatea actiunii mele este limitata drastic de aceeasi constitutie.

Cind au introdus libertatea absoluta a cuvintului, inclusiv al discursului urii, in cadrul drepturilor protejate de Constitutia americana, Parintii Constitutiei nu au fost nici rau intentionati, nici naivi, nici prost informati, nici nu le-a lipsit viziunea. Ei au considerat – ca si multi dintre noi, astazi – ca a limita dreptul la exprimarea opiniei are mai multe consecinte negative decit a-i oferi libertate totala. Este vorba de o intreaga viziune asupra societatii, asupra comunitatii in care oamenii corecti si buni nu practica discursul urii, dar nici nu il interzic, de teama de a nu transforma societatea intr-una bazata pe neincredere, pe frica si – ei bine, da! – pe multa ura.

Liniste

leave a comment »

Economia Angliei si-a spart capul. Franta e in greva – nu ca ar fi ceva nou! Si in acelasi registru al non-noutatilor, imaginea Romaniei a intrecut criza la proba de cadere libera pe panta de o suta de metri garduri. Ne-au urit nemtii, intrucit din cauza noastra au trebuit sa-si instaleze sisteme anti-furt in magazine. Ne-au urit austriecii, doar le-am prajit la rotisor lebedele. Iar acum ne urasc italienii, pentru ca le violam si omorim concetatenii. Tinind cont ca am reusit sa adunam atita ura asupra noastra in doar 18 ani, e bine. Tot ne pricepem la ceva.

La ura, la certuri si ciondaneala, la priviri piezise si incruntate, la rîca si nervi. Poate criza asta ii face pe unii sa rida. Din pacate, pe altii ii face mai rai. Incruntarea se transforma in nervi intinsi la maxim, frustrarea in agresivitate. Orice discutie contradictorie devine prilej de injuraturi, orice cuvint pe care-l credeai indiferent un prilej de tintuire la stilpul infamiei. Parca si oamenii din jur au devenit deodata falsi, teatrali, scremuti. E bine.

Asa ca am luat o pauza. Zilele astea am citit Memoriile lui Valeriu Anania, o carte cu adevarat extraordinara, despre care voi scrie in curind. Astept cu nerabdare sa incep Pamuk (The Black Book). Desi sint si eu in criza (de dead-line-uri), e uimitor cum simpla despartire de laptop (cred ca maxim doua ore pe zi de stat in fata monitorului in ultimul timp) sau rasfoirea unei carti bune te trimite deja in alta lume, una mult mai calma. Adauga la asta zimbetul omului iubit, o cana cu ceai de tei din florile aduse de acasa, botul umed al ciinelui asezat pe genunchiul tau – si parca totul devine deodata mai linistit. Mai luminos.

Written by Andrei Stavilă

Ianuarie 30, 2009 at 2:25 am