Interactiuni

Posts Tagged ‘USA

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Anunțuri

Prieteniile interculturale

with 4 comments

Întâmplarea şi şansa au făcut să petrec ceva vreme peste ocean, trebuind să mă adaptez pentru o vreme la o cultură care nu era mea. Forma mea de adaptarea cea mai puternică a fost prietenia. Şi nu mă refer la amiciţiile mărunte pe care le legăm cu colegii de la cursuri sau cu colegii de apartament. Ci la o prietenie mai profundă, o formă de încredere reciprocă născută şi întreţinută în timp, care s-a legat încă de la începutul şederii mele acolo. Prietena a fost o chinezoaică. Privind retrospectiv mă întreb dacă faptul că eram amândouă din alte spaţii, eram acolo „altul” sau „celălalt”, ne-a apropiat. Pentru că în fapt nu aveam foarte multe lucruri în comun în afară de câteva cursuri. Şi aici ajung la întrebarea care mă preocupă de ceva vreme. Prieteniile interculturale se perpetuează şi se dezvoltă datorită diferenţelor culturale sau în ciuda lor? Din punctul ăsta de vedere, cum gestionăm diferenţele culturale? În cazul meu, de exemplu, chinezoaica avea o teamă constantă că „ceilalţi” ar putea auzi ce vorbim, care de multe ori erau de fapt confesiunile ei despre problemele ei sentimentale sau despre problemele ei de la şcoală etc. O teamă înnebunitoare, în sensul că oriunde eram, în autobuz, la şcoală, la cafenea, în restaurant, la cumpărături era aproape obsedată, se uita în jur (mai ales să nu fie alţi chinezi), insista să vorbim în şoaptă etc. O vreme a fost interesant şi hilar, mă distra nevoia ei teribilă de asigurare a privacy-ului discuţiilor noastre. Apoi a devenit agasant, pentru că într-un fel o „judecam” în cultura mea, ca o formă de ipocrizie sau de nevoie exacerbată de apărare a unei imagini, ceea ce mă enervează în general la oamenii de lângă mine. După încă o vreme a redevenit interesantă, fără să mai fie hilară, căci am perceput-o ca pe o specificitate culturală şi încercam să percep mecanismele din spate, uneori incredibile pentru un outsider cum eram eu.

În plus sunt aceste prietenii o formă de adaptare şi atât? În cazul meu – ieşirea din spaţiul american a adus cu sine ieşirea din prietenie. Nu ca formă radicală, nu ca schimbare bruscă, dar ca trecere lentă spre altceva. Ne mai scriem din când în când, rar, câteva rânduri uşor forţate. Iar acolo eram nedesparţite. Colegii ne porecliseră în glumă „frick and frack” pentru că eram tot timpul împreună. Cazul meu însă posibil să fie unul particular. Pentru că prietenia a fost uşor dezechilibrată, în sensul că ea era cea care avea nevoie teribilă de mine, o nevoie aproape organică, ca nevoia de psiholog sau de preot. În forma mea, desigur, şi eu aveam nevoie de ea. Dar o nevoie detaşată cumva, voalată. Aveam momente în care mă sufoca, voiam spaţiul meu şi timpul meu. Deci posibil ca acest dezechilibru să fi dus la o pierdere relativ rapidă a legăturii după ieşirea din spaţiul care ne unea. Totuşi mă întreb în alte cazuri de prietenii strânse (prietenia cu ea a fost una foarte apropiată, cu forme de confesiune, de „declaraţii” şi tot tacâmul) ieşirea din spaţiul comun diluează şi în timp „aboleşte” prietenia?

Mai mult decât atât, mă mai întreb dacă prieteniile interculturale nu sunt de cele mai multe ori între cei care nu aparţin spaţiului gazdă. Cu alte cuvinte ar fi fost mult mai greu să mă împrietenesc cu o americancă, de chinezoaică unindu-mă o similaritate artificială dată de statutul nostru de studenţi internaţionali, privind dintr-o pseudo-teorie a convergenţei.

Dacă aveţi asemenea experienţe (şi ştiu că unii aveţi) şi dacă, în plus, aveţi timp şi chef de povestit, m-ar interesa foarte tare şi alte perspective.

Written by Nico

Septembrie 8, 2009 at 7:52 am

Publicat în Altele

Tagged with , ,

MOMA… sau MOM(E)A(LA) ARTEI MODERNE

with 10 comments

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.


Urme misterioase de pantof

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.


P7250041

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:


P7250081

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:


P7250082

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:


P7250084

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:


P7250090

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: „Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…


P7250088

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e „sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:


P7250071

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:


P7250073

P7250121

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:


P7250092

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:


P7250094

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:


P7250074

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:


P7250085

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…


P7250080

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Written by iulian

August 1, 2009 at 2:40 pm

„Land of the free”, my ass!

with 27 comments

California’s voters said „yes” to „Proposition 8” – read here (thanks, Stefan)! This means that gay marriages (which were allowed since June, 2008 in the state of California) will be banned from now on. I keep wandering what the fuck means this. I mean, I thought there are some basic rights guaranteed by the Constitution. The fact that they are „guaranteed” means that they cannot constitute the subject of a popular vote. „Freedom of expression and association”, „equality under the law”, etc. are such rights. People cannot vote to ban an individual’s or a group’s enjoyment of these rights.

So why the right to marry whoever you want should be different? Why should the group of heterosexuals decide something which concerns only the group of gays? America is the land of the free? But who the hell qualifies for the „free person” label? „Land of the free”, my ass!

Written by Andrei Stavilă

Noiembrie 5, 2008 at 3:45 pm

The “Romanianization” of the United States of America

with 5 comments

In the year 2000, Romania confronted itself with a very nasty political situation: in the second tour of elections for the Romanian Presidency, we had to choose between a former communist leader (Ion Iliescu) and the leader of the far-right party (Corneliu Vadim Tudor). The situation was awful indeed: we hated them both, but we still had to vote for one of them. So we elected the one that seemed, at that time, the lesser wrong: we elected the former communist leader. Cynical as it were, many people who suffered under the communist regime were then obliged to vote for a communist, because of the fear of the far-right policies.

The USA seems to be in the same political situation now. On the one hand, there are Hillary Clinton and Barack Obama – who are better suited to be TV stars, showmen or whatever – but not presidents! They look so weak, a sort of “crash test dummies”, or actors begging for audience. Now, in the actual context, where Russia is going to be governed in the next 10 years, in a way or another, by the same unmerciful and strong “Tzar” Putin; where terrorism has become a real threat to all of us; where extremism and xenophobia undergo a strong revival all over the world; where USA must continue to be the guardian of liberal values and individual rights in the world – in this context, the president of the USA must be a strong person – not a crash test dummy. USA needs a new Margaret Tacher – not a Hillary Clinton. USA needs a new Ronald Reagan – not a Barack Obama.

On the other hand, there is John McCain. He is not a TV star – on the contrary, it seems that he lacks a lot of charisma. He seems – at least prima facie – to be a strong person (well, he fought in Vietnam, right?). But just take a closer look at his political opinions. He strongly opposes gay marriages. He strongly opposes abortion. So McCain (and many republicans, as a matter of fact) don’t give a damn on liberal rights: he denies to some people the right to marry whomever they wish; and he denies others the right to do with their bodies whatever they wish. The USA led by John McCain cannot be the guardian of human rights. It cannot be the champion of democracy and liberalism in the world.

So it seems to me that the USA undergo this year a process of “Romanianization”: the Americans have to choose between two wrongs: Clinton or Obama, on the one hand, and McCain, on the other hand. Ho is the lesser wrong? What will the Americans choose, between the Muppets show and the potential dictator? I’m afraid this time the answer is not that easy anymore…

Written by Andrei Stavilă

Februarie 22, 2008 at 12:44 pm

Kosovo and the Romanian Foreign Policy

with 4 comments

(Romanian Translation: Kosovo si Politica Externa a Romaniei)

1031.jpg

This picture is taken from here. I propose you to see that man as being the USA, who is pissing in / on the International Jurisprudence’s car…

Romanian politicians did yesterday another stupid thing (no news, indeed). The Romanian President, Traian Basescu, and the Romanian Parliament jointly declared that Romania will NEVER recognize Kosovo as an independent state. Oh, really? And after 200 years, say, when every state will recognize Kosovo, and probably Kosovo will enter the European Union, what will Romania do then?

The problem with Kosovo is not that simple. We have to take into account at least three variables:

1) the right of this region, with some 90 % Albanian ethnics, to independence and self-government

2) the international jurisprudence contained in the UN Chart, the Helsinki Treaty, the UN’s 1244 Resolution, and many other treatises, according to which in Europe national frontiers cannot be changed, unless both sides (the specific country and the region that seeks independence) agree with this secession

3) the future of the European Union

In what concerns (1) I don’t have much to say. Indeed, I think Kosovo has the right to self-government. The same thing holds for Nagorno-Karabah, Transnistria, Abhazia and South-Osetia, even for HARGHITA AND COVASNA. The reason for this is the following. At least in what concerns the future of Europe (so this is an answer to point 3), I DO believe that the only borders European Union will know in the future will be cultural, and not national-defined. Moreover, in the EU, administratively speaking, the future belongs to regionsnot to countries! So probably in the future we will talk about administrative regions like Moldavia, Transilvania, Harghita-Covasna, Kosovo, etc. – AND about the Romanian Culture (which is not reduced to Romanian regions!), the Serbian culture, the Albanese culture, AND about only one citizenship: the European citizenship. So I would really like to see my fellow Romanians kicking the “nationalist” bucket. But this is a very weak hope, to be sure. Romanians are generally proud to be nationalists – and sometimes stupid.

In what concerns (2), this time I have to say that USA, France, Germany, Italy, Turkey and all the other countries that are so readily to recognize the new independent state Kosovo make me really sick. So for them, international jurisprudence is SHIT. And they SPIT on this shit any time they wish. Especially the Americans showed us yesterday that they don’t give a damn on international laws – anyway, they are the ones who make international laws, so they can violate them every-single-hour of every-single-bloody-day, right? I think that the UN countries should have discussed first the international laws, their existence, the possibility and the desirability of changing them – and only then they would have been right to accept the independence of Kosovo. But the way they behaved yesterday showed that the domain of international jurisprudence is something like no man’s land – or even worse: the “Wild West”, where the most powerful do whatever he wants…

USA and the fundamental human rights

leave a comment »

Although I’m trying so hard, I still don’t understand why the champion of the human rights (I stubbornly continue to believe that USA is this champion) still practices death penalty and torture (like waterboarding). Maybe someone illuminates me, ‘cause i’m still puzzled…

Written by Andrei Stavilă

Februarie 6, 2008 at 11:18 pm