Invatamintul romanesc – in pragul falimentului, sau dincolo de el?
Pornind atit de la ce s-a intimplat recent la Braila, cit si de la un inceput de discutie avut cu George si Raluca, am observat ca exista o reala preocupare fata de ce se intimpla in sistemul romanesc de invatamint. Probleme sint multe, si evident ca ar fi bine sa discutam despre ele la modul general (desi putem porni, ca pretext, de la cazuri concrete). M-ar interesa nu atit o polemica, cit o radiografie a situatiei, din punctul vostru de vedere. Asa stind lucrurile, anunt inca de la inceput ca aceasta dezbatere nu se doreste a inlocui studiile specialistilor – ea este doar o radiografie subiectiva asupra problemelor din invatamint. Haideti sa vedem care sint, din punctul nostru de vedere, respectivele probleme.
V-as propune sa discutam mai intii despre sistemul pre-universitar. Daca dezbaterea suscita ceva interes, putem trece mai departe, la sistemul universitar.
O alta propunere ar fi sa discutam respectivele probleme pe caprarii: problemele care privest Ministerul, cele care privesc profesorii si cele care privesc elevii.
Incep eu cu doar citeva exemple, foarte pe scurt. Daca veti considera ca merita, le putem dezvolta.
Ministerul – confuzie totala in ceea ce priveste programa scolara (de la abrambureala cu manualele alternative pina la relativ recenta scoatere din manuale a teoriei evolutioniste)
Profesorii – incapabili (au ramas scursurile, cei capabili migrind catre domenii mai bine recompensate financiar); in cerintele lor, pun accent mai mult pe memorarea materiei decit pe faptul de a o gindi si intelege; ramasi cu mentalitateea confrom careia elevii sint nite mucosi care trebuie sa asculte dracului de Herr Professor, etc.
Elevii – dezinteresati; cresterea consumului de alcool si droguri in rindul lor; violenta fizica si verbala indreptata impotriva profesorilor (intrebare: sint elevii „de astazi” mai dezinteresati de scoala decit cei „de pe vremea mea”? Sint ei mai rai, mai nesimtiti, mai nu-stiu-cum?)
Ii astept aici cu comentarii pe toti cei intresati. Il astept pe George, sa ne povesteasca pe larg despre activitatea lui legata de Ministerul Invatamintului. Stefan, sint sigur, are si el ceva de spus. Marian si elevii de la „Obiectiv Junior” sint si ei invitati. Iulian ar putea sa ne faca o comparatie cu sistemul preuniversitar din State. Raluca si Oana, ca jurnalisti, ne pot ajuta enorm. Manu e deja profesor (desi in invatamintul universitar), deci… Haideti sa vedem ce va iesi.
Andrei Stavilă
arankas
iulian
Nico
Caprescu
Interactiuni 
O sa scriu eu cateva opinii. Cred ca invatamantul preuniversitar s-a dus naibii din 2 motive.
Primul e ca profesorii din gimnaziu si liceu nu sunt profesionisti. De exemplu un profesor de matematica e de fapt un matematician reconvertit profesional in pedagog. Pregatirea lui in domeniu e destul de sumara (un curs facultativ la universitate unde nu cred ca se pica prea des).
Al doilea e ca invatamantul preuniversitar nu a fost reformat ca lumea de foarte mult timp. In aceasta perioada a devenit din invatamant elitist invatamant de masa (chiar obligatoriu) fara ca rolul lui sa fie regandit. De aceea el nu mai are nici in clin nici in maneca cu cerintele din ziua de azi.
Totodata de-a lungul anilor s-a adaugat materie continuu, astfel incat programa a ajuns supraincarcata, cu mult peste ce pot asimila copiii.
alex
octombrie 16, 2008 at 7:38 pm
Chiar incepusem sa „filosofez” 🙂 pe marginea psihologiei celor care au comentat de-a lungul timpului pe acest blog… Se pare ca de fiecare data cind era vorba de spirite aprinse (focuri de paie, de altfel) temperatura se ridica si multi au scris chiar cu furie, indignare, iar uneori mai-mai ca s-a ajuns la cearta. Cind insa am propus o tema pe care sa o dezbatem „la rece”, lumea nu se prea inghesuie… Dar ia sa vezi daca fac citeva remarci privind scoaterea religiei din scoli, sau privind justetea scoaterii teoriei darwiniste din aceleasi scoli… Stiu eu citeva persoane care ar sari ca arse 🙂
Alex, sint de acord cu ambele cauze mentionate de tine. As insista insa asupra programei scolare. Si acuma inca mai cred ca, in loc sa invat chimie sau fizica – chestiuni din care nu imi mai amintesc nimic; din chimie mai stiu doar formula apei si o treaba cu „has-doi-es-o-patru”, parca acidul sulfuric?; din fizica nu mai stiu nik, am uitat si formula lucrului mecanic 🙂 – mai bine invatam arta culinara, sau ceva mai practic. Si nu glumesc. Si acuma ma intreb de ce mi-am pierdut sute de ore din viata cu treburi de gen sinus si cosinus, ecuatii de gradul tzispe, ipotenuze si catete, isoscele si echilaterale, samd.
In alta ordine de idei: ma crucesc cum de nimeni din cadrul opiniei publice nu a supus dezbaterii (macar in GDS sau ceva de genul asta) posibilitatea de a introduce in sistemul preuniversitar structura americana: citeva ore obligatorii (in functie de profilul ales), restul (marea majoritate) optionale si facultative. Ma rog, aici poate ne lamureste Iulian.
andruska
octombrie 16, 2008 at 9:06 pm
OK, referitor la programa scolara am mai auzit niste lucruri. In principiu, in anii mici (scoala generala) se pune accent (sau ar trebui sa se puna) pe dezvoltarea unor abilitati, cum ar fi gandirea logica de pilda. Asta e rostul triunghiurilor si sinusurilor.
In legatura cu chimia si fizica ai mare dreptate, o materie de stiinte naturale (unde sa se studieze notiuni elementare de fizica, chimie, biologie, geologie si legaturile dintre ele) ar fi cu mult mai utila. Si cu mai putine formule, predata mai intuitiv.
Mai tin minte cu groaza si orele de lalaieli supranumite ore de muzica, in urma carora eu astazi nu-l deosebesc pe Bach de Ravel, cu toate ca ma chinuiam sa cant bine pentru o nota mare 🙂
La fel petele de acuarela de pe haine de la asa zisele ore de desen si arte plastice care totusi nu-mi permit azi sa fac diferenta intre Goya si Degas (daca le-am scris bine numele).
Cred ca bruma asta de cultura generala ar fi fost de folos in gimnaziu, dar fara toate notiunile alea de teorie a artei care fac elevii sa respinga genul asta de materii.
In liceu ar trebui sa poti opta pentru un anumit profil care sa te scape de materiile care nu iti plac. Cu o singura remarca: elevul ar trebui indrumat catre profilul care i se potriveste tinandu-se cont si de inclinatiile lui, nu numai de visele adolescentine. La 14 ani elevul nu prea stie singur ce vrea de la viata, iar parintii lui nici atat.
alex
octombrie 17, 2008 at 6:39 am
Deduc din ce spui tu doua idei interesante:
(a) in gimnaziu, comprimarea unor materii apropiate intr-una singura, care sa ofere o cultura generala – fizica, chimia si biologia in „stiintele naturii”; desenul, celelalte arte plastice si muzica in ceva de genul „cultura”, etc. iar la muzica ai putea fi invatat, vorba ta, sa asculti, nu sa cinti 🙂 Suna fain. Iar apoi, in liceu, in functie de profil evident ca poti face chimie sau muzica la greu.
(b) implementarea unui sistem care sa cuprinda pe parinti, profesori si psihologi in vederea orientarii tinarului care va intra in liceu spre o optiune cit mai aproape de capacitatile si visele sale. Ideea este extraordinara. Daca nu ma insel, asemenea sisteme exista in alte state.
[Doar un comment: triunghiurile si sinusurile nu le-am invatat in scoala generala 🙂 ]
Totusi, as avea o intrebare: atita timp cit invatamintul romanesc preuniversitar ramine de stat (un lucru bun, de altfel), si daca am avea cele mai multe materii in liceu optionale si facultative, ce ne facem cu profii care nu au elevi sa-si tina cursul? Sa ii dai afara nu poti, sa ii platesti degeaba iara nu e bine… O varianta ar fi despartirea clara a profilelor liceelor: sa fie licee cu profil strict umanist, altele cu profil strict real sau de meserii… Cind elevul ajunge acolo, sa stie ce il asteapta. Cred ca asta ar ajuta si la pregatirea elevului in ceea ce priveste profesia lui. Am avea mai buni profesionisti daca i-am invata din timp si mai bine.
andruska
octombrie 17, 2008 at 8:11 am
Materiile „comprimate” exista din cate stiu in alte tari si le consider mult mai utile decat studiul fiecarei stiinte separat, fara a se pune accent pe legatura dintre ele. Asa evitam de exemplu intrebari (puse de adulti) de genul „De ce apa nu arde, ca doar contine hidrogen?” (asta nu e inventata, chiar am auzit-o).
Despartirea clara a profilelor incepe sa prinda contur si pe la noi. Din cate stiu eu matematica nu se mai face la profilul uman.
„Doar un comment: triunghiurile si sinusurile nu le-am invatat in scoala generala” – trigonometria nu (asta e partea cea mai grea) dar notiuni de geometrie sa faceau din cate stiu chiar din clasele mici. Se spune ca geometria stimuleaza gandirea cel mai bine.
In plus stiam la gramatica si faceam analize de-mi sareau capacele dar nu stiam sa compun ca lumea o cerere oficiala pana cand nu am avut nevoie. 😦
La noi exista un concept pagubos, rezumat de fraza: „Lasa sa faca si…(numele materiei)… ca doar nu ii strica”. Nu ii strica dar oare ii ajuta cu ceva? Ce impact asupra personalitatii lui de adult va avea (daca va avea) respectivul obiect studiat? Parintii si profesorii isi inchipuie ca mintea bietilor copii e un fel de sac fara fund in care incape oricata informatie si ei pot sa o si utilizeze fara probleme.
Daca un copil din ziua de azi are pretentii de elev „emininke” trebuie sa munceasca mult mai mult de 8 ore pe zi, cat e socotit normal pentru un adult! Si in week-end!
Nici nu e de mirare ca multi renunta pe parcurs.
alex
octombrie 17, 2008 at 11:03 am
Salut, Andrei. In ultima vreme, ma preocupa tot mai mult ideea ca educatia pe care am primit-o – din clasele primare si pina la facultate – a dat gres in doua mari privinte (desigur, ele sint cu mult mai multe si chiar ma intreb uneori daca exista vreun punct in care a reusit; dar vreau, aici, sa pun accent pe doua aspecte care mi se par esentiale):
1. Nu a facut nimic pentru a-mi dezvolta imaginatia. Dimpotriva, a facut totul pentru a sufoca imaginatia si potentialul creativ al copiilor. Si asta nu doar prin faptul ca profesorii recitau informatii aride si ne obligau sa invatam pe de rost tot felul de lucruri absolut nefolositoare (dupa cum si tu si Alex spuneati mai sus). Dar mai ales prin faptul ca nu ne-a incurajat niciodata sa ne dezvoltam interese si pasiuni care nu tineau strict de programa scolara – din contra, scoala, cel putin asa cum am cunoscut-o eu, mi-ar fi luat tot timpul, inclusiv weekend-urile, daca la un moment dat nu as fi decis sa las temele la o parte si sa ma ocup de ceea ce imi placea (adica mai ales lectura in original a romanelor engleze, care, din fericire, se gaseau la British Council si mai tirziu si in librarii).
Ce mi se pare revoltator e faptul ca scoala nu avea drept scop formarea copiilor ca oameni cu pasiuni diverse, ci scoaterea pe banda rulanta a unor indivizi cu mintea plina de tot felul de informatii pe care ulterior le uita cu totii, in mare parte. Ceea ce ma facea sa fiu cumplit de plictisita si de enervata impotriva sistemului si sa incerc sa il “sfidez” (uneori pe fata) ori sa lucrez in afara lui. Doua lucruri imi vin in minte aici:
(a) ocuparea timpului si a “spatiului” mental al tinerilor era, cred, o strategie a regimului comunist, care s-a prelungit dupa ’89, probabil pina in prezent: nu era nevoie de copii care sa invete sa gindeasca pe cont propriu, care sa se dezvolte ca oameni impliniti; era nevoie de indivizi obedienti, cel putin in spatiul public (cum ar spune, interesant, Lisa Wedeen de la Departamentul de Stiinte Politice al Universitatii din Chicago, indivizi care sa se comporte “ca si cum” ar crede in sistem si in toata aglomerarea aberanta de simboluri prin care se producea si reproducea constant cultul personalitatii dictatorului; cartea Lisei Wedeen se numeste Ambiguities of Domination si se refera la Siria, dar se aplica frapant de bine la Romania “ceausie,” vorba lui Luca Pitu). Sigur ca laudabile acte de rezistenta din partea copiilor existau si s-au inmultit dupa ’89, consecintele fiind, de cele mai multe ori, aceleasi ca si in cazul Braila. Dar de obicei, elevii vorbeau intre ei despre “profi” si scoala, iar cind incepeau orele stateau in banci si se purtau “ca si cum” sistemul era legitim.
Al doilea lucru la care ma gindesc e (b) situatia la care se ajunge prin faptul ca elevii erau fortati, de cele mai multe ori, sa faca ceea ce le placea in afara sistemului. Pe undeva, era o atitudine fireasca, dar, pe de alta parte, daca cei mai multi se retrag in lumea lor, se creeaza o ruptura intre public si privat care are drept urmare perpetuarea sistemului de educatie, cu toate defectele punctate in discutia pe care ai initiat-o. Iar asta ma aduce la a doua idee pe care vreau sa o sugerez.
2. Anume, faptul ca educatia pe care am primit-o nu a facut nimic pentru a cultiva in copii sentimentul importantei participarii civice. Si care anume (normativ vorbind) e scopul scolii daca nu sa ne invete sa participam, in mod adecvat, la viata comunitatii? Iar, daca e sa o luam in serios pe Hannah Arendt, legatura dintre implicarea in viata comunitatii si imaginatie e foarte puternica. Imaginatia e facultatea prin care aruncam “punti” catre ceilalti pentru a le intelege punctul de vedere. De asemenea, legatura dintre participarea civica si activitatile dinafara programelor scolare e importanta. Numai participind, impreuna cu alti copii, la diverse jocuri, excursii, punerea in scena a unor piese de teatru , etc. poti invata ce inseamna sa fii “impreuna cu altii,” sa tii cont de parerile altora si sa iti faci partea ta de treaba pentru ca evenimentul sa iasa bine.
Pentru ca intrebai despre scoala din U.S., stiu cite ceva doar din cele povestite de unii parinti. Ce mi-a placut e faptul ca, aici, scolile organizeaza multe activitati “extracuriculare.” De exemplu, daca la stiintele naturale invata despre plante si animale, copiii merg apoi in excursie si le vad “pe viu,” li se explica ce fel de copaci si pasari intilnesc si sint invatati sa lucreze “in echipa” ca sa se descurce prin padure, de exemplu. Apoi, in scoli exista fel de fel de “facilities” care sa incurajeze copiii sa se ocupe de ceea ce cred ei ca le-ar placea. Li se pun la dispozitie materiale pentru a publica un ziar al scolii sau o revista, pentru a face un club de desen sau de muzica, au echipe de dezbateri, echipe de stiinte in care rezolva problema, etc. Apropo, cred ca stiai ca Hillary Clinton a participat intr-o astfel de echipa de dezbatere a scolii la care a fost eleva.
Oricum, sint multe de spus si mai ales despre sistemul universitar, pe care il stiu mai indeaproape, dat fiind ca fac si teaching assistantship. Dar asta in curind, fiindca ma asteapta vreo 60 de caiete de corectat acum 😉 Oricum, voiam doar sa spun ca imi place mult discutia pe care ai deschis-o si cred ca e important ce faci tu pe blog!
Alina
octombrie 19, 2008 at 8:55 pm
Eu unul nu cred ca cei responsabili de invatamantul romanesc au o idee clara despre ce se vrea de la scoala.
Chiar eram curios sa stiu ce parere aveti despre sistemul de examene versus cel cu admitere pe dosare?
alex
octombrie 20, 2008 at 1:10 pm
@ Alina
Multunesc pentru raspuns. Multumesc si pentru incurajare, dar hai sa pastram simtul proportiilor. Ce fac eu aici e important pentru mine si sper sa fie atit de important pentru inca o mina de oameni, sau cel putin destul de important ca sa isi piarda timpul sa citeasca 🙂 Sint de acord cu mai tot ce ai spus, dar trebuie sa mentionez cite un lucru la fiecare punct supus de tine discutiei:
1) De acord ca scoala romaneasca nu ne-a dezvoltat imaginatia. Tu ai avut noroc cumva, te-ai „trezit” singura, si te-ai trezit repede. Eu am fost mai mult timp intr-o stare de somnolenta, si asta se resimte chiar si acum (ma rog, eu o resimt…)
Dar as vrea sa spun si altceva. La fel de important. Scoala romaneasca nu ne-a dezvoltat deloc gindirea critica si nu ne-a invatat cum sa gindim. Asta e treaba cea mai dureroasa pentru mine. La „Limba si literatura romana”, la filosofie, la psihologie, la limba engleza sau limba franceza – ei bine, eram obligati sa invatam pe de rost la greu. Nu imi amintesc macar o singura data sa fi dat o lucrare de control in care sa mi se fi cerut sa fac un eseu pe o tema data (o poezie, un vers, o idee, un personaj). Nu. De fiecare data trebuia sa astern pe hirtie ce memorasem temeinic inainte. Si acum imi aduc aminte aproape plin de draci de acele carti de comentarii la romana pe care ni le-am cumparat pentru a invata pentru bac. O timpenie si o ticalosie monstruoasa. Am invatat pe rupte, am MEMORAT pe rupte.
Si stii de ce? Poate as mai fi scris eu si ceva de la mine, dar dupa ce te arzi cu supa, sufli si-n iaurt. Sa-ti spun, desi cred ca stii episodul. In clasa a XII-a, cind am mers cu Horia la Olimpiada Nationala de filosofie, ne-am pregatit serios. Am citit, pe linga textele din manual, foarte multe comentarii, etc. Si am scris, pe subiectele pe care le-am avut, foarte mult. Cind am iesit din sala, tocmai se afisase baremul de corectare: nu ne-a venit sa credem! Trebuia sa reproducem fiecare idee din text si atit. Cum noi nu „fotocopiasem” textul in minte, desi l-am comentat critic, din 86 de concurenti Horia a fost undeva pe locul 80, iar eu pe 84 🙂
Cel mai rau e ca situatia s-a repetat si in facultate. Iarasi, memorizare imbecila. Faceam la filosofie greaca cite un curs de genul „Aristotel: viata si opera”. Si acum imi aduc aminte cum am avut la Marin la examen un text scris IN GREACA, pe care eu se presupunea ca trebuia sa il recunosc, sa il traduc si sa reproduc mot-a-mot tot ce a spus profesorul despre el. Daca pierdeai un curs, evident, trebuia sa il xeroxezi de la alt coleg, ca altfel pierdeai marile cuvinte ale profesorului. Din nou, NU AM FOST INVATATI SA GINDIM – DOAR SA MEMORAM. La fel si la master.
Toate astea s-au spart in capul meu cind am venit la CEU. Mi-a fost enorm de greu sa trec de la examene tip „memorare-repoducere exacta” la examene de tip „lucrare scrisa, in care trebuie sa comentezi CRITIC si ORIGINAL un argument sau o idee”. Cel mai dureros a fost in primavara asta, cind s-a organizat la departamentul nostru Graduate Conference in Philosophy. Au venit la noi citiva studenti masteranzi de la UCL, si mai ca imi venea sa ma arunc de pe podul cu lanturi! La 22 de ani, aveau o capacitate de a jongla cu argumentele si o originalitate in gindire la care eu inca visez! Am fost cam darimat psihic ceva timp, mi-am dat seama ca am o groaza de recuperat. Dar aceasta recuperare se face in timp, si la 30 de ani parca nu ti se mai pare totul asa de usor. Da, pot spune ca SISTEMUL ROMANESC DE INVATAMINT M-A TRIMIS LA RATARE. Pentru ca M-A INVATAT DOAR SA MEMOREZ, NU SI SA GINDESC. Noroc ca am plecat in ultimul ceas. Nu stiu insa daca am plecat si la timp 😦
[O mentiune. In ultimul semestru al ultimului an de master, am facut citeva cursuri cu Radu Dudau, Radu Neculau si Gery Stan. Au fost singurele „flori” care, din pacate, nu au fost de ajuns sa aduca primavara…]
2) Sint iarasi de acord cu tine in ceea ce priveste importanta participarii civice. Aici insa nu prea am la inima sistemul american (poate una dintre putinele chestiuni pe care le-as critica la acest sistem). Este una sa inveti copilul sa lucreze in echipa, sa ii predai (asa cum trebuie, nu ca la noi) elemente de educatie civica, si cu totul alta sa il chinui tot timpul (la scoala si in afara ei) sa participe la diverse actiuni in grup (intr-un grup pe care nu il alege el si acre nu se bazeaza pe prietenie). Mi se pare ca din acest punct de vedere sentimentul gregar ar cam trebui echilibrat. Mai trebuie sa cultivam si exceptionalitatea individului – dupa cum vezi, am ramas la fel in aceasta privinta 🙂 De la distanta, e drept, mi se pare ca sistemul american exagereaza din acest punct de vedere. Evident, pot gresi. Pe de alta parte, aceasta obsesie sociala a lor cred ca vine si din atomizarea sociala extrema. Vad studenti americani pe aici si ma crucesc: nu prea stiu ce inseamna prietenia, faptul de a te simti bine intr-un grup de prieteni… Eu asta numesc adevarata educatie civica.. Din punctul asta de vedere, oamenii astia mi se par cam handicapati social…
@ Alex.
In legatura cu ceea ce am spus mai sus, evident ca sint TOTAL impotriva sistemului de examene. Prefer evident admiterea cu dosar, DAR in sistemul vestic: doua-trei scrisori de recomandare serioase (nu ca in Romania, unde profesorul te pune sa le scrii singur!), un proiect de cercetare de trei-cinci pagini (asta ar dovedi ca elevul chiar a fost interesat pe un subiect din domeniul ales in liceu), dovada cunoasterii la un nivel acceptabil a unei limbi straine, foaia matricola cu notele din liceu. Evident, asta presupune ca notele in liceu ar trebui sa se dea pe merit – dar aici, mai rau ca Brucan, eu cred ca mai avem nevoie de 50 de ani pentru a ajunge unde trebuie.
As fi de acord, pe moment, cu reintroducerea examenelor pentru intrarea la facultate (eu am fost ultima generatie care a intrat cu examen). Dar in acest caz as dori sa vad ca examenele nu se bazeaza pe sistemul „memorare-redarea pe de rost a materiei”, ci pe inteligenta elevului, care se poate vedea excelent si fara urma de tagada (cel putin in stiintele socio-umane) daca ii dai sa faca un eseu original pe o tema din bibliografia pentru examen.
andruska
octombrie 20, 2008 at 6:38 pm
Credeti-ma, si la profilul real era aceeasi chestie. Si cred ca mai e. La cursurile de matematici trebuia sa invatam pe dinafara nu doar teoremele ci si demonstratiile lor pas cu pas si cu formularea profesorului (daca schimbai notatii era bai, puteai pica examenul). Demonstratiile la teoreme erau punctul forte al examenului, nu aplicatiile lor.
Am avut si cursuri de electronica la care trebuia sa memoram zeci de „poze” reprezentand scheme electrice pe care profesorul nu catadicsise sa le si explice (obosise saracul dupa atatia ani de predat si era si plictisitor pentru el probabil).
Ce mi s-a parut ciudat era ca mai toti colegii gaseau genul asta de invatamant absolut normal si nu li se parea in neregula ca anii treceau si ei nu erau mai „invatati” decat atunci cand intrasera la facultate.
Un coleg s-a dus o data la un targ de joburi si s-a interesat de un post la o firma. Cand i s-a spus ca trebuie sa dea un test pentru postul respectiv, el a cerut bibliografia pe care sa o invete pentru examen! I s-a raspuns ca cei 5 ani de facultate sunt suficienti si sa se prezinte pur si simplu la test. Nu cred ca s-a dus nici in ziua de azi…
La facultatile de stiinte exacte (ingineria included) una din cauzele care au dus invatamantul in halul asta e si lipsa fondurilor. Ani in sir practic nu au existat echipamentele necesare pentru experimente, laboratoare, proiecte etc. Profesorii incet incet s-au lasat pe tanjala si nu si-au mai revenit 🙂
Mai e si problema avansului tehnologic (sau stiintific dupa caz 😉 ). Multi profesori afla noutatile in domeniu din carti exact ca si studentii (singurul „avantaj” e ca ei citesc primii), fara sa aiba macar o bruma de experienta practica. Eu nu stiu nici un profesor care sa fi venit recent la catedra dintr-o firma oarecare ca sa impartaseasca si studentilor din experienta lui, cei mai multi sunt fie absolventi care trec direct la catedra, fie veniti la catedra acum multi ani. In plus, daca s-ar intampla din cand in cand, profesorii cu state vechi se tem de concurenta si fac front comun impotriva lui.
Marea majoritate, in loc sa se ocupe si de cercetare (cum ar fi normal) au 2 – 3 catedre (uneori materii fara legatura intre ele) pentru a-si dubla sau tripla salariul. Evident nu se pot ocupa serios de toate.
Pe scurt, mi-e groaza sa ma mai gandesc…
Nici eu nu sunt de acord cu examenele de admitere (incluzand examenul de bacalaureat, tezele cu subiecte unice etc.) in principiu. O evaluare pe baza mediilor multianuale ar fi mai potrivita, dar greu realizabila tinand seama ca notele sunt folosite la orice numai la evaluarea elevilor nu: rasplata, daca parintii contribuie cu ceva pentru scoala, pedeapsa daca elevul a fost obraznic sau nu a fost atent sau pur si simplu refularea in clasa unor nervi acumulati de profesor cu alta ocazie, deocamdata alta solutie decat examenele nu se intrevede.
alex
octombrie 20, 2008 at 9:04 pm
Ar mai fi o solutie, desi nu ma innebunesc dupa ea. In Vest unii profesori la universitate dau studentilor examene in care acestia din urma trebuie sa bifeze raspunsul corect dintr-o serie de mai multe raspunsuri aproximative. Apoi raspunsurile sint corectate automat de calculator si rezulta nota. Chiar si la stiintele socio-umane, oricit ar fi de ciudat, se utilizeaza asa ceva. Repet, mi se pare oribil, dar ar fi o buna solutie pentru Romania tinind cont de cum se noteaza acum (asa cum tu Alex bine ai observat). Desigur, nu stiu cit costa soft-ul si nici cit de dificil ar fi de implementat si acomodat la toate disciplinele din curriculum…
andruska
octombrie 20, 2008 at 10:17 pm
Da, masinaria se cheama Scantron, e chiar foarte utila (mai ales la cursurile unde ai peste 100 de studenti) si o voi folosi chiar eu saptamina asta 🙂
Iulian
octombrie 21, 2008 at 2:42 am
Merge si fara calculator. Am vazut examene in care bifai raspunsurile iar la sfarsit mergeai cu ea la profesor, el iti arata grila de corectare si iti arata care e nota ta. Adica decizia ad-hoc a profesorului era eliminata, puteai vedea singur ce punctaj ai obtinut.
Sistemul are niste avantaje: primul ar fi ca raspunsurile pot avea „capcane” care sa puna in evidenta faptul ca ai memorat fara sa intelegi. Al doilea e, cum am spus, eliminarea notarii „dupa moaca” sau „dupa numar”, adica aprecieri subiective ale profesorului daca elevul/studentul respectiv l-a enervat cu ceva inainte sau daca profesorul considera ca trebuie sa aiba o rata constanta de studenti picati la examen (de exemplu: am trecut zece, trebuie sa pic vreo trei ca sa-mi mentin prestigiul de „cui” al facultatii).
Dezavantaje sunt si ele: elaborarea testului consuma timp si efort pentru a fi eficace, de aceea profesorii tind sa reutilizeze seturi de subiecte vechi. Cand eram in facultate, la astfel de examene studentii se interesau din timp ce subiecte da de obicei profesorul. Un alt dezavantaj e ca nu pot fi folosite la orice examen, ele pot verifica doar daca elevul/studentul a asimilat si inteles niste notiuni.
Mai presus de toate genul asta de examinare intalneste opozitia majoritatii profesorilor penttru ca sunt fie refractari fie prea comozi.
alex
octombrie 21, 2008 at 6:38 am
Andrei, exista examene tip multiple choice aici, chiar si la stiintele socio-umane. Dar nu am intilnit nici un curs la care studentii sa dea NUMAI astfel de examene. Multiple choice e doar un mic quiz, sa spunem, printre multe alte assignment-uri. Sau e unul din exercitiile dintr-un examen mai mare, care include si ceea ce numesc ei „identifications”/”short answers” (definitii de termeni intr-un paragraf) si eseu.
Intr-adevar, ar fi ciudat daca s-ar da doar examene din astea la unele cursuri, dar nu e cazul 😉 In general, studentii sint evaluati in multe moduri de-a lungul semestrului – lucrari de citeva pagini scrise acasa, examene in clasa (midterm si final), quiz-uri si multe altele, in functie de prof. Pentru ei e bine asa, ca primesc comentarii si note din timp, so „they know how they’re doing in the course” si unde trebuie sa mai lucreze ca sa isi ridice nota. Dar profilor, in schimb, li se dau graders (platiti), mai ales la cursurile cu mai mult de 80 de studenti, ca altfel nu fac fata la atitea corecturi 😉
Alina
octombrie 21, 2008 at 2:43 pm
Ole, voiam sa raspund mai devreme, dar am fost prinsa cu examenele. Mai ales ca astia mici de anul I carora le sint TA dau azi midterm-ul. Exista un site al universitatii unde fiecare curs isi poate crea o pagina, cu diverse optiuni, printre care si un chat. Asa ca zilele astea am chat-uit cu pustii astia pe teme de teorie politica 😉
Asadar, sa revin: nu prea-mi pare ca elevii astia de pe aici sint „chinuiti” 😉 Spuneam ca, din cind in cind, se intimpla diverse evenimente la care participa impreuna cu alti colegi – cum ar fi punerea in scena a unei piese de teatru sau alte cele. Ceea ce e fun pentru ei. Eu imi aduc aminte de o practica similara transplantata in liceul Racovita din Marea Britanie de o pustoaica de vreo 20 si ceva de ani, venita sa ne invete engleza: Caroline. Asa de super ca atunci cred ca nu ne-am distrat niciodata in tot liceul ala – repetitiile erau absolut savuroase, iar tipa o nebunie, vesela, spontana, simpatica, apropiata de copii si ca virsta si in spirit. Pentru noi, schimbarea era uluitoare. Am ajuns si vedete – am cistigat premiul 3 la concursul organizat de Liceul National si – surpriza – am jucat sceneta si pe scena Teatrului National. Ha-ha, iti spun, am ris de ma durea burta si rid si acuma cind imi amintesc (mai ales fiindca unele costume erau haioase, in special al meu, si pentru ca ne vedeam pe noi insine in tot felul de ipostaze neasteptate). Asadar, nu prea mi se pare ca elevii de pe aici sint „chinuiti” daca fac chestii de genul asta. Si, contrar a ceea ce spui, ei aleg sa participe si isi pot alege si partenerii, dupa cum si noi atunci am ales sa jucam in piesa. Nimeni nu ne-a obligat, noi am vrut, adica eu si „gasca” din care faceam parte. Si chiar eram amici buni, iar toata experienta ne-a apropiat si mai mult. Dupa aia aveam ce povesti si ce ne aminti, tot inainte. Cred ca au fost unele din cele mai „colorate” momente din toata scoala. Iar aici, sint mult mai multe posibilitati: cei care vor sa joace in piese, o pot face. Dar cum nu toti vor asta, exista o groaza de alte optiuni: ziarul sau revista scolii, instrumente muzicale, etc., etc. Asa ca fiecare se duce incotro are chef, sau se pune laolalta cu alti amici si fac ceva impreuna, sau pur si simplu nu face nimic in plus fata de ce se cere la ore.
Acuma in legatura cu predatul elementelor de educatie civica. Da, trebuie predate si se predau. Sigur, predat e un fel de a spune, fiindca aici totul se intimpla mult mai interactiv: nu vine un prof sa se apuce sa dicteze lectia, cum bine spuneai mai sus (apropo de asta, o sa iti povestesc la un moment dat de profa de romana pe care am avut-o, Madame Rudica – daca citeste ce scriu aici, as vrea sa afle ce mult o uram – haha). Deci sigur, se fac ore de educatie civica. Dar parerea mea e ca degeaba inveti pe hirtie, daca nu exista practici sociale care sa sustina toate ideile astea. Cred ca foarte mult se invata facind, mai ales in cazul asta, adica in ceea ce priveste buna raportare la alti oameni, in comunitatile din care faci parte.
Si chiar nu vad de ce, daca scrii la un ziar cu alti colegi, sau joci intr-o piesa de teatru, sau cinti la un instrument impreuna cu altii ti-ai pierde „unicitatea?” As spune ca dimpotriva, toate astea iti dau sansa sa iti cultivi „exceptionalitatea” – fiindca ea nu exista, ori nu inseamna nimic, daca nu o cultivi si nu o pui la lucru. Din motivul asta vorbeam mai devreme de imaginatie si cultivarea ei. A fi impreuna cu altii nu trebuie sa insemne a-ti pierde individualitatea. Sigur, a fi cu altii inseamna a tine cont de acei altii, a-ti face partea de treaba ca sa nu devii un freerider (de ex., daca joci intr-o piesa, trebuie sa iti asumi faptul ca vei invata replicile sau daca vrei sa scrii la revista, trebuie sa iti asumi responsabilitatea de a preda articolul promis). Dar asta nu inseamna ca te pierzi pe tine si whatever exceptional abilities you have, daca te asociezi cu altii inspre realizarea a ceva anume. Sigur, conditia importanta e – vorba lui Mill, ca tocmai l-am discutat cu undergrazii mei – individual liberty of thought and expression, of „tastes and pursuits,” and of associations. Ceea ce, din cite imi dau seama, exista, cel putin in mediul universitar. Dar banuiesc ca undergrazii nu s-ar fi dezvoltat asa cum ii vad acum, daca nu ar fi crescut exact in astfel de valori.
Si ultimul lucru: nu stiu ce americani ai vazut acolo si cit de sociabili sint 😉 dar iti pot spune ca, daca am invatat un lucru aici, e ca diversitatea oamenilor e fabuloasa, in special in zona NYC. Nu stiu exact cum e in alte parti ale Americii, fiindca nu am fost sau nu am petrecut mult timp in afara NJ/NY. Dar cel putin aici, nu mi-e greu, mi-e imposibil sa vorbesc despre „average American” si sa spun ca e asa sau altfel. Daca ai veni in clasa la mine, ai vedea ca am studenti de toate felurile: negri, hispanici, asiatici, albi (de toate originile etnice si nationale posibile, combinatii, etc. – apropos, stiai ca statele NJ si NY au devenit aproape bilingve? Majoritatea firmelor, anunturilor, etichetelor, etc. sint atit in engleza cit si in spaniola, sau uneori chiar numai in spaniola). Dar ca sa revin, comportamentele variaza pe masura. Unii, spre exempulu, nu indraznesc sa imi spuna pe nume, desi le-am spus ca e ok sa ma cheme Alina si ma semnez mereu cu numele mic cind le scriu e-mailuri. Altii sint foarte comfortable cu chestia asta. Si am multe alte exemple asemanatoare. Iar in ce priveste sociabilitatea, cei mai multi sint foarte misto si prietenosi, altii sint mai inchisi in ei, altii de-a dreptul antipatici – ca peste tot 😉 Iar uneori nu tinem noi pasul cu ritmul intilnirilor la bere 🙂 Colegii lui Iuli de la doctorat, de exemplu, ies mereu si noi una-doua primim telefon. Uneori am fost, alteori nu, ca aveam de lucru. Dar cind am fost, mereu am vorbit fain si ne-am distrat cu ei – adevarul e ca vreo citiva sint panarama tare, da asta o sa povesteasca Iuli mai pe larg.
Ma duc la examen – trebuie sa ii pazim pe pusti. Pa-pa si pupici amindurora!
Alina
octombrie 23, 2008 at 7:42 pm
Am corectat 🙂
Atunci, daca e pe asa cum spui tu (daca nu e nimic obligatoriu si nu esti ostracizat fie si ne-oficial daca nu participi la „activitatile comune”), inseamna ca e ok. Eu am ramas pe creier cu obligativitatea studentilor de la Oxford de a face un sport – de care se plingea atit C.S. Lewis in „Surprins de bucurie”, cit si un om ajuns de curind acolo – stii tu cine 🙂 Adica, vrei- nu vrei, treci la facut sport, indiferent la ce facultate esti. Asta mi se pare tare nasol. Socializare cu forta, carevasazica.
In privinta diversitatii americanilor, evident ca ai dreptate. Unde diferentele sint multe, evident ca nu poti face o generalizare. Eu am spus doar despre experienta mea. Sint uimit sa vad, de exemplu, ca poti vorbi cu ei foarte mult despre school, job, etc. – dar sint foarte reticenti in ceea ce priveste viata lor personala (poate cu exceptia lui Andrew, fostul coleg al lui Horia, dar ala era de-a dreptul socat). Iarasi, mi se pare ca se comporta foarte ciudat relativ la orice apropiere fizica – indiferent ca vrei sa iei pe unul de git sau sa dai mina cu altul (alaltaieri, dupa intilnirea cu GK de care ti-am scris pe mail, am fost foarte mirat, la despartire, ca eu incercam sa-i dau mina si el statea cu miinile in buzunar si singura forma de salut era „take care”).
Desigur, poate nu e vorba doar de (unii) americani. Citeam acum citeva zile ca Angela Merkel a suportat ea cit a suportat efuziunile lui Sarkozy, dar apoi, cind s-a saturat, i-a transmis pe cale OFICIALA ca au doua culturi diferite, si in cultura ei nemteasca nu e atit de frumos sa pupi tot timpul doamnele pe obraz 🙂
Articolul, savuros de altfel, poate fi citit aici:
http://www.cotidianul.ro/scortoasa_merkel_nu_mai_suporta_pupaturile_exuberantului_sarko-61759.html
andruska
octombrie 24, 2008 at 4:12 pm
Bun, s-au marit pina la urma salariile profesorilor. Am spus mai demult ca sint pentru asa ceva – dar nu in conditiile actuale. Trecem peste asta. Un articol interesant semneaza in EvZ Mircea Marian:
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/825764/EDITORIALUL-EVZ-Isi-merita-profesorii-banii/
andruska
octombrie 25, 2008 at 12:07 am