Isarescu, ceausescu (sic!): ramine cum am stabilit!

Reluarea contactului cu realitatea din Romania a fost pentru mine unul dur, asa cum ma si asteptam: intii soselele patriei (pentru care am platit rovigneta, un set de jenti si doua cauciucuri), apoi birocratia (in cit timp repari masina pe CASCO si ii faci revizia? Nu va spun, poate sinteti bolnavi cu inima!). In final, ecranul TV mi-a furnizat entertainment-ul obisnuit, doar cazurile au fost altele. De data asta, dezgroparea ceausestilor si criza economica (plus sinuciderea Madalinei Manole, dar nu am nimic de spus aici).

In legatura cu situatia economico-financiara din tara, Isarescu a preluat si si-a insusit in ultima vreme doua declaratii halucinante marca Basescu & Boc. Prima: ‘daca doriti bani mai multi, trebuie sa munciti mai mult’. Asertiunea este deopotriva jignitoare si falsa, intrucit ontologic vorbind, munca este un concept relational: in formula matematica a muncii intra nu doar muncitorul, ci si investitorul, munca in sine, cel care consuma produsul muncii, si nu in ultimul rind sistemul economic in care procesul muncii se desfasoara. Poti munci mai mult si mai bine, dar daca sistemul politic, financiar si economic ramine acelasi, banii nu prea au de unde sa vina. Altfel spus, putem sa inlocuim celebra ‘noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc’ cu versiunea ‘noi muncim pe bune, ei se fac ca ne platesc’: rezolvam ceva? Inainte de a cere populatiei sa munceasca mai mult si mai bine, elita politica si financiara a tarii ar trebui sa ofere cadrul necesar in care o asemenea crestere cantitativa si calitativa poate deveni posibila. Faptul ca romanii plecati la munca in Italia, Spania sau aiurea fac destui bani incit sa trimita si acasa reprezinta dovada clara a faptului ca nu cheful de munca al romanului este problema – adevarata problema este sistemul in care individul isi desfasoara activitatea. In consecinta, i-as ruga pe guvernantii nostri sa se gindeasca inainte de a pune efectele propriilor erori pe umerii angajatilor sau ai pensionarilor; altfel, lipsa lor de bun simt va fi, pina la urma, taxata prin vot.

A doua declaratie halucinanta a lui Isarescu se refera chiar la sus-numitii pensionari: ‘este de domeniul eticii ca fiecare sa primeasca o pensie proportional cu cit a muncit si cu cit a contribuit’. Intr-o tara normala o asemenea afirmatie ar fi evidenta. Nu si in Romania, unde tocmai oamenii care au muncit mai mult au pensii mai mici. Un exemplu bun il constituie lucratorii in domeniul agricol, din cadrul fostelor CAP-uri: pensia de ceapist, care recompenseaza munca de o viata a unui individ onisnuit sa lucreze cam 10 ore pe zi la cimp, ajunge undeva in jurul a 70 de euro in Romania! Un alt exemplu il constituie doamnele care au luat in serios politica oficiala a statului de inmultire iepureasca a neamului. Cunosc femei care nu au muncit in viata lor la stat, insa au crescut copii, nepoti, stranepoti, au sustinut prin executarea treburilor casnice dezvoltarea carieirei sotului si chiar a carierelor copiilor – conform idiotilor Base&Boc&Isarescu ele nu merita nimic, intrucit, evident, nu au muncit si nu au contribuit… Imi rasuna in urechi incredibila replica a lui Basescu, data unei femei care a muncit 13 ani intr-o intreprindere: ‘cam putin, maica, pentru o viata de om!’. L-as intreba pe idiotul neamului (ales evident numai de retardati, caci un om sanatos nu-si putea pune stampila pe numele basescului) cine i-a crescut copiii cit timp turna la Securitate domnia sa prin Anvers. Cam putina minte, stimabile,  pentru un presedinte al unei tari europene!

Dezgroparea ceausestilor a produs pe ecranul TV alte declaratii halucinante. Am auzit un comentator politic spunind ca ceausestii ar fi meritat un proces corect. Enormitatea afirmatiei poate fi dezvaluita printr-un dram de gindire pe cont propriu: si cam cine sa ofere acel proces corect? Sa nu uitam ca timp de 50 de ani orice proces politic a fost oricum dorim sa-l numim – numai corect, nu! Generatiile nascute sub comunism au invatat ca ‘merge si asa’, ca e foarte ok ca in procesele politice avocatul apararii sa-si acuze propriul client, ca in timpul procesului directivele si sentinta sa vina pe linie de partid, ori ca pedeapsa cu moartea este perfect normala si in buna concordanta cu drepturile omului. Reprezentantii acestor generatii, intr-un moment de vid politic, legislativ si juridic (i.e., decembrie 1989) au incropit un proces exact dupa cum au fost invatati sa gindeasca de chiar cuplul care le-a devenit intre timp victima. Ceausestii au avut parte de fix aceeasi corectitudine a procesului si a sentintei precum fostii detinuti politici in timpul comunismului; primii au fost victimele modelului de proces politic pe care ei insisi l-au sustinut si aplicat impotriva ultimilor. Mie unuia mi se pare corect.

Acuzatia privind procesul incorect este cel putin prosteasca si din alt punct de vedere: drepturile omului – inclusiv dreptul la un proces corect – sint de multe ori  folosite in scopuri diametral opuse crearii lor. Acest lucru se intimpla inclusiv in cazul fostilor dictatori, fie ei din America latina, Africa sau din Estul Europei. Virsta inaintata, diversele boli si nenumaratele vicii de procedura sint invocate pentru a intirzia sau eluda o decizie corecta. Nu-mi amintesc de nici un proces acceptat de toate partile ca fiind ‘corect’, in care un dictator sa fi fost condamnat la pedeapsa pe care o merita. Jean-Bedel Bokassa, initial condamnat la moarte pentru crimele sale, a fost eliberat dupa sase ani de inchisoare; Slobodan Milosevici a murit de atac de cord in timpul procesului; Augusto Pinochet a fost achitat pe caz de boala fara macar sa-i inceapa procesul; iar exemplele pot continua. De ce sa fi fost altfel cu ceausestii? Ginditi-va putin la urmatorul scenariu: erau judecati ‘by the book’, condamnati la 25 de ani inchisoare, apoi eliberati pentru buna purtare dupa 15 ani (asta in varianta ‘optimista’). In 2004, carevasazica, am fi avut un cuplu de ceausesti rebranduiti, sefi de partid, secondati de nemuritorii vecetudor si adrian paunescu (sic!) si candidind pentru Senat sau, cine stie, pentru Parlamentul European! Eu unul nu cred ca evenimentele pot avea un asemenea curs. Nu cred ca autorii unui genocid au dreptul sa se numeasca oameni si ca atare sa invoce respectarea drepturilor omului. Si nu cred ca trebuie un proces indelungat pentru a demonstra ca o asemenea creatura este sau nu vinovata de genocid. Indivizii respectivi merita, pur si simplu, soarta ceausestilor. Sau poate o alta soarta, si mai potrivita; acum imi vin in minte cuvintele bunicului meu, preot ortodox care a avut de suferit de pe urma comunistilor: ‘Mie imi pare rau ca i-au impuscat. Ar fi trebuit sa-i puna intr-o cusca cu bare de fier si sa-i poarte prin toata tara, din sat in sat, sa-i poata scuipa lumea’.

O alta declaratie halucinanta produsa de analistii politici romani se refera la lipsa unei inmormintari ‘crestinesti’ a ceausestilor. Si aceasta declaratie, la rindul ei, este uimitoare nu doar prin prostia celor care au produs-o, dar si prin caracterul ei jignitor. Sa nu uitam ca vorbim despre sefii unui sistem politic care care nu era doar autodeclarat ateu – dar si dusman pe fata al oricarei ideologii religioase. Biserici au fost distruse, preoti au fost inchisi doar pentru ca au continuat sa-si predice credinta! Intr-un asemenea context, a deplinge lipsa inmormintarii crestinesti a ceausestilor mi se pare o atitudine monstruoasa. Mai mult, cred ca Biserica Ortodoxa insesi ar trebui sa aiba ceva de spus aici: daca tot refuza sinucigasilor (inclusiv celor care recurg la acest gest din cauza depresiei, deci nu voluntar, ci impinsi de o boala foarte serioasa) dreptul la o inmormintare crestineasca, atunci de ce sa ofere acest drept criminalilor lucizi, sau autorilor de genocid? Cerinta unei inmormintari crestinesti pentru ceausesti nu poate fi decit o gluma teribil de proasta.

Traiti in Romania

S-au intimplat anul asta. Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Romania secolului XXI. Undeva in Europa, mai pe la margini. Noii cetateni europeni:

La Iasi:

Si la Brasov (via zamo): nu stiu de ce nu merge embed-ul la mine, dar puteti face click aici pentru a vedea un video in care pensionarii se bat pe banane. Si o alta bataie pe banane, tot la Brasov, insa documentata doar in fotografii, aici (via Krossfire).

Un medic universitar roman, despre homosexualitate

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie „Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului „Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

„Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. „In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. „Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze „biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze „biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al „tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

Dupa 20 de ani…

Nu, nu este vorba despre Cei trei muschetari… La 20 de ani de la Revolutie, ne-am dat seama ca l-am injurat degeaba pe Silviu Brucan pentru profetia lui crunta: Romania mai are nevoie de alti 20 de ani, si apoi inca 20, si tot asa mult, mult mai departe pina cind – DACA se va intimpla si asta – va ajunge din urma tarile (nu, nu bogate, ci pur si simplu) normale. Chiar ma gindeam la un moment dat ce as putea spune cu ocazia acestei aniversari pe care nici nu stiu cum sa o privesc, altfel decit cu un ochi rizind si altul plingind. Dupa ce am citit postul recent al lui Cezar, mi-ar fi rusine sa mai bigui vreun cuvint. Va rog sa rupeti din timpul vostru doua minute si sa il cititi – este povestea unui om care a trait Revolutia pe viu (nu „in direct”, ca noi astialalti), a primit un upercut zdravan in plina figura din partea tranzitiei catre libertate si economia de piata, iar acum si-a gasit alte rosturi intr-o tara in care, desi romanii sint vazuti chioris, este respectat asa cum merita.

Rusinea de a fi roman

Un profesor universitar de nationalitate germana, angajat la Central European University, a primit un mail intr-o limba pe care nu a putut s-o identifice, la prima vedere. Asa ca omul a dat un „mass mail” intregii comunitati CEU (studenti, profesori, staff). Titlul mail-ului este „mysterious language”, iar textul suna cam asa:

can anyone identify this language/translate the text?

„awaii..uraatt mai eshtii!!! libidinosulee;;)”

Si acum ma intreb si eu: cum naiba sa mai iesi in lume si sa spui ca esti roman? Se pare ca decizia mea de a ma declara ungur in Italia (oricine m-ar intreba) nu e tocmai gresita (de fapt este, dar despre asta in alt post!). Sper din tot sufletul sa nu-i fi raspuns nimeni profesorului respectiv…

Jurnal florentin – (1) Marlanul de autostrada

Scurta mea prezenta in tara tuturor posibilitatilor dimbovitene si bahluiene m-a impiedicat sa imi procur deja cunoscutul „Atlas de mitocanie urbana”. Nici macar nu stiu exact ce contine, dar daca lipseste arhetipul mentionat in titlul acestui post, cu bucurie suplinesc scaparea respectiva.

Pentru a aprecia la adevarata valoare marlanul de autostrada, e absolut necesar sa conduci initial pe soselele din Austria si Slovenia. Indiferent de tipul drumului selectionat pe ecranul GPS-ului, in ambele tari se respecta cu strictete regulile de circulatie: de pilda, daca limita de viteza e de 50 de kilometri pe ora in localitate, atunci oamenii chiar o respecta, indiferent ca sint soferi de Trabant sau de Santa Fe. Te simti cumva ciudat, parca treaba aia privind corectitudinea nemtzeasca nu e chiar vorba in vint („cine stie, cunoaste” si legatura dintre sloveni si nemtzi).

Ei, cind parasesti autostrazile din Austria si Slovenia si intri increzator in Italia, totul se schimba brusc. Sa presupunem ca, datorita traficului extrem de aglomerat, te bate Doamne-Doamne si faci 30 km in „doar” trei ore (exact, chiar pe extrem de costisitoarea autostrada italiana). Cum stai minute intregi pina sa inaintezi citeva zeci de metri, ai tot timpul din lume sa analizezi fauna locala importata involuntar de bastinasi. De pilda, tu esti pe banda dreapta, iar pe banda de acceleratie trece o masina cu numar de Italia. Te gindesti ca omul e italian sadea, dar apoi iti sar in ochi citeva amanunte. Unu la mina, crucea de la oglinda retrovizoare. Una imensa, agatata cu lant manastiresc, impodobita cu matanii grele si cu nelipsitul canaf. Desigur, uneori pot fi mai multe cruci una peste alta, poate si un numar de inmatriculare de jucarie pus la parbriz si pe care scrie „Costel”. Apoi, in spate, ocupantii sint protejati de soare cu un carton aplicat pe luneta infatisind, evident, o fata cu sanii goi, sau in cel mai bun caz in costum de baie. Nu prea suna a italian, nu-i asa? Desigur, nevasta-sa sta in scaunul din fatza-dreapta aratind de parca tocmai si-a terminat oala cu sarmale, dar a uitat de slaninutza afumata si si-a suparat barbatul…

Sfirsitul, desigur, nu-i aici. Astia sint marlanii romani mergatori pe banda de acceleratie. Mai sint insa si alte tipuri de marlani romani. Doar autostrada are trei benzi, right? Adica atunci cind fraierii stau pe cele doua benzi normale la cozi de peste citeva zeci de kilometri, ei e smecheri si dastepti si intra pe banda de urgenta. Si ii dau batai, ba mai si baga vreo 150 pe ora, asa, de control si ca sa ii oftice pe bulangiii inaintind cu viteza melcului turbat. Desigur, dupa ce ies din aglomeratie se opresc la prima statie de benzina, trag fo’ trei tigari, o cafelutza si bineinteles scot punga cu seminte, sa le treaca nervii, de!

Dupa aia se urca din nou la volan si pun viteza. Chiar si la 200 pe ora, ii recunsti usor: n-ai sa vezi italian cu bemveu de cinci ani cumparat la mina a doua. Italianul e fraier, isi ia Fiat sau Renault nou. Ei nu stie care-i faza, ca poti sa fii smecher cu Passat sau Mertz la aceiasi bani – da’ noi stim! Deci e simplu sa pariezi, cam la fel de simplu precum pariul lui Pascal: daca are numar de Italia si e Peugeot soferul e sigur italian, Daca are numar de Italia si e Audi la mina a doua, e roman. Nu poti pierde, crede-ma!

Si mai urmeaza. Marlanul roman de autostrada (de parca ar exista un marlan de autostrada de alta nationalitate!) e grabit, vere! N-are timp de pierdut, i se usuca naibii capsunile si el ce pula mea mai culege?! Asa ca de vede o masina pe banda de acceleratie (singura pe care stie sa conduca, in afara celei de urgenta!) iti da blitzuri la greu de la vreun kilometru, asa. E autostrada lui tac’su, deci ai face bine sa ii eliberezi calea, nu conteaza ca ai un TIR pe banda din dreapta! Iar daca, in ciuda sfortzarilor tale, nu reusesti decit intr-un tirziu sa te dai deoparte, marlanul va parasi banda de aceleratie (pe care tocmai ai eliberat-o) si va intra brusc pe banda ta, punind o frina zdravana chiar in fata masinii tale doar asa, de-a dreacu’, sa te sperie si sa te invetze minte!

Iar atunci spun si eu, vorba prozatorului: „nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind ma gindesc la locul nasterii mele, … parca imi salta si acum inima”… de rusine! Si parca incep sa ii inteleg pe italieni de ce s-au saturat de romani! Comportamental si vizual, imediat vei recunoaste un roman in Italia. Eu unul sper sa nu-i intilnesc prea des. Banui ca asta spera si italienii.

Din arhive, din alte secole

Un anunt de casatorie din 1863, din Sacele.

Primele pagini dintr-un pasaport Austro-Ungar. NB: Scria in maghiara si in franceza.

Un anunt de inmormantare, scris in chirilice, asa cum era si potrivit in 1855.

„Lelea viteaza” facea parte din repertoriul laic al corului mitropolitan din Iasi. Cantecul l-am extras dintr-o culegere de 12 melodii nationale, culese, armonizate si aranjate pentru cor mixt si piano de Gavriil Musicescu. Culegerea a fost medaliata la expozitia universala de la Paris din 1889. Mai interesante mi s-au parut versurile destul de razboinice, din penultima poza: „Frunza verde palamida / Plina-i tara de omida / De omida ungureasca / si de gargara saseasca.”

Si un ultim document, din categoria celor „cool” si care n-au mare rost, dar sint ele tare frumoase!

(Toate documentele sint din fondul „Corespondenta comerciantilor romani,” cu exceptia partiturii care e pastrata in fondul „Societatea Progresul Fagaras” – A.N.BV.)

Solidarizari

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si „melancolie” de Dilema… „noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala „Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… „vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului „Cotidianul”.  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi „Cotidianul” nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun…]

Lumea ieseanului (poveste in imagini)

Moldoveanul nostru este un om cuminte (nu, nu “cu minte” – doar “cuminte”). S-a insurat la 25 de ani, mai mult ca-i spunea lumea ca-i trece timpul si ramine holtei. Ia uite la frate-tu Radu, la virsta ta are servici bun ca paznic la benzinarie, casa trainica de chirpic in curte cu socrii si doi copii, iar al treilea e pe tzeava. Tre’ sa devii si tu om la casa ta, bre Ionica.

Si a devenit omul. Are acum doi copii, curva aia care la 16 ani a fugit cu italianu’ si ala mic de urla tot timpul. Nevasta-sa e ca butoiul, si nici gura nu-i tace. Asa ca bietul om isi gaseste zilnic ceva de mesterit la Dacie, ba o bujie, ba o pata pe bancheta, se mai intilneste cu maidanezul Vasile – orice e bun, numai sa iasa afara si sa n-o mai auda pe hoasca aia, care-l bate la cap tot timpul.

Asa ca iese din casa si, stind frumusel linga Dacie, contempla multumit privelistea. Are masina si apartament in Iasi, e orasean, nu ca taranu’ de frate-su Radu. S-a ajuns, i-a dat statul bloc chiar inainte sa-l impuste pe Impuscatu’. Are vecini buni, numai pe popa Valica si pe tiganu’ de Migdalin nu-i sufera, ca toata scara de altfel: amindoi cer bani, popa de sarbatori si tiganu’ in fiecare zi. Cind ii vede se ascunde in balcon, ca tot i-a dat Cel de sus putere sa-l inchida cu geamuri de tractor, furate inainte de Revolutie de la intreprinderea lui varu-su Marcel.

Asa ca Ionica e fericit. Acum a prins un job bun, din ’90 e angajatul unei firme de constructii care tot construieste o biserica si un mall chiar in cartierul lui. De 19 ani dureaza constructiile, mall-ul are deja primul etaj aproape gata, iar la biserica mai are doua turnuri de terminat si pe urma tencuiala. Una peste alta, inca 19 ani de munca, deci criza nu-l ameninta si cind va iesi la pensie il lasa pe fi-su in locul lui, sa termine mall-ul. Si biserica – evident, cu ajutorul Lui Dumnezeu.

Cel mai mult ii place sa aiba la doi pasi de bloc toate magazinele necesare. N-are el bani de mall, dar ce dracu-i trebuie?! Doar e prieten cu Viorel de la magazinul de carne, cu nea’ Costel de la covrigarie joaca sah duminica seara in fata blocului, iar Catalin de la consignatia Trio Magic e baiat bun, se pricepe la toate si il mai ajuta ba cu o priza, ba cu reparatul tevii de la baie – viata-i grea, dar ne descurcam. Mai primeste de la Viorel niste carne in schimbul unui sac de ciment luat de la parterul mall-lui, mai o bomboana, mai o combinatie… un business, acolo, si toata lumea e multumita.

  

Ionica al nostru merge si la restaurant o data pe luna. L-a convins nea’ Costel, i-a spus ca e cam scump dar doar muncesc toata viata pentru altii, macar din cind in cind “sa se respecte” si ei, ce pula mea. Ii place la nebunie ciorba de burta si-i mindru ca-i roman, ai dreptate ba nea’ Costele, frantujii, nemtii si englejii habar n-au ce-i aia mincare buna si trai sanatos. Fara E-uri, nea Costele, asculta-ma pe mine ca Europa asta o sa ne omoare cu E-urile ei si cu rosiile injectate!

Dar tot zice saru’ mina si bogdaproste englejilor si frantujilor, ca daca nu erau ei nu mai pupa tot neamul lui haine ieftine. Ionica e multumit, si spune tuturor cit de destept e el, fata de boul ala de Marin de la patru, care de cind ii trimite fi-su bani din Spania se imbraca numai de la mall. Mare prostie, spune Ionica: dai milioane pe ele si se rup imediat. Uite aici calitate, frate, si pretul e pe kilogram, nu pe bucata. S-a dus o data cu toata familia la un second si cu cinci kile de tzoale i-a rezolvat pe toti, basca pantofi pentru nevasta-sa. Ieftin si de buna calitate, bre, nu scump si prost ca la Zara sau cum dracu’ i-o mai zice! Parca-i mai bine decit in bazar, desi nici pe acolo nu-i rau sa treci macar o data pe saptamina. Macar mai vezi si tu pe unul-pe altul, iti mai clatesti ochii cu decolteurile fetelor de la tarabele cu blugi, mai vezi juma’ de tita, viata-i frumoasa bai pula!

  

Ionica e baiat de viata, intotdeauna a fost sufletul petrecerilor si de asta-l iubesc vecinii si pretenii. Acuma nu prea mai merge el la chefuri ca are familie si nevasta-i zice sa stea dracului acasa, dar tot mai evadeaza si el din cind in cind. Cum spuneam, mai un sah cu nea’ Costel de la covrigarie, ba uneori iese si la gratar “la Releu”, unde se simte cel mai bine: parcheaza Dacia, deschide toate portierele si da muzica tare, sa-i culturalizeze si pe ceilalti frate, ca a fost primul din “carter” care si-a luat noul album al lui Vali Vijelie, i l-a dat Catalin de la Trio Magic pentru o combinatie cu-n filtru de benzina.

   

Uneori, cind ia salariul mai devreme decit de obicei si nu stie nevasa-sa ca are bani, se duce la “club”, unde mai trage cite un pokeras pe shest cu baiatul lu’ popa Valica – baiat bun, nu ca ta’su. De obicei pierde, da’ nu-i bai, ca Virgil nu-i ia banii asa, mirlaneste, ci intotdeauna il ia pe urma si ii da de baut la barul lor de suflet, la “Libertatea ’89”, chiar aproape de centru. Ii place lui Ionica, niciodata nu pierde cu Virgil, ca ce da pe pere ia pe mere.

 

Acum Ionica a plecat la socri, la tzara. L-a luat si pe ala micu, s-au suit toti in tren si dusi au fost, sa scape de canicula. Ar fi mers ei cu masina, dar a gasit un baiat care pentru o alta combinatie i-a promis sa-i bage la Dacie niste boxe belea, de o sa sparga gura tirgului. Asa ca a preferat sa-i lase lui Dacia, cu gindul la cum o sa se mai laude la intoarcere, cind neaparat trebuie sa mearga la un gratar la Releu. Acum fumeaza linistit in tren, la fereasra de la buda, ca sa nu-l vada nasu’ – acum nu mai e voie sa fumezi in tren, tu’le muma-sa-n cur! Se uita multumit catre ultimele blocuri din Iasi, care se pierd in zare, si rinjeste satisfacut: pa, Iasule, te-am pupat pe portofel!

 

Cum mi s-a acrit de fitness-ul iesean

Cum socoteala de-acasa nu se potriveste cu aia din tirg, si nici vinul din butoi cu ala tras in sticle de plastic, ideea mea initiala de a-mi continua cura de slabire inceputa la Budapesta prin probele de maraton cu limba scoasa, transpiratie porceasca la stepper electronic si impins gantere din toate pozitiile imaginabile invatate de la Private Spice si Playboy Channel nu s-a implementat tocmai bine in dulce-diabeticul tirg al iesilor.

Treaba nu e buna, caci tocmai chiteam sa scriu aici un serial diatribic orientat impotriva nesimtitilor grasani. A se intelege, desigur, impotriva categoriei din care eu insumi fac (imi face placere sa cred ca am facut) parte: categoria… „grea”, insumind exemplare ce-si inchiriaza ocazional un stomac tetracameral asemanator dragutei Joiana – „ocazional”, that is, „de fiecare data cind au ocazia”: cind merg la prieteni, cind e Paste sau Craciun, cind face mama placinta ei dumnezeiasca si bunica porumbelul la cuptor in oala de lut, cind ies la restaurant si maninca de toti banii, sau merg la gratar si nu dau strop de ceafa de porc pomana altora pentru neamul lor cel adormit.

Iar daca un campion al acestei categorii, incrucisat cu gena de bucatar amator – adica myself – a putut slabi 10 kilograme in patru luni tragind la fiare si mincind orice dar in cantitate mica, atunci oricine o poate face. Bun, asta era teoria si ideea, dar dupa cum v-am spus, socotelile si vinul se schimba in timp. Odata ajuns in Moldova atit de draga autorului Povestii Povestilor, vreo doua-trei kile, date jos in prealabil cu multa rivna si osteneala, s-au pus inapoi in doar zece zile. Asa ca serialul preconizat a fost aminat, pe motive de bun simt.

 Si cum spuneam, dupa o riguroasa documentare pe net privind salile de forta / fitness / bodybuilding / culturism din Iasi, am „ginit” eu tocmai asezamintul parte a Asociatiei Sportive CFR. Da, desigur, e vorba de acel CFR de care am invatat in clasa a patra in perioada impuscatului, colegul meu de banca Gelu spunindu-mi ca initialele provind de la celebrele cuvinte in versuri:

„Cacati-va, Frati Romani / Cacati-va Fara Rusine / Pe Caile Ferate Romane”

Bun, cam asta a fost optiunea prima si ultima, ca unele sali pareau ba slab dotate (bancile pentru pectorali si helcometrul fiind vizibil sudate din tevile batatoarelor de covoare din spatele blocului), ba pline de bajeti de care sincer nu imi era dor, ba impopotzonate cu diverse saune si camere de masaj destul de inaccesibile pentru un biet student perpetuu precum subsemnatul.

In consecinta, cu multa incredere pioniereasca si curaj patriotic am trecut pasarela mare de la Gara in Alexandru si am nimerit exact unde trebuia. Intru pe usa, ajung in sala, privesc sfios in jur. Zimbesc larg, fauna imi pare aceeasi, cea de pretutindeni si dintotdeauna: pachete de muschi urlind la ultima repetare alaturi de sfirijitzi pacaliti de un hitru care le-a spus ca odata veniti la sala fetele vor face coada pentru favorurile lor. Cum nu vad pe nimeni cu mecla de boss, ma intorc inapoi pe culoar si intreb  primul umanoid intilnit in cale: „Nu va suparati, cu cine pot vorbi pentru un abonament”? Omul, initial un tinar ca oricare altul, intra automat in modul „curcan”, se infoaie si isi inroseste gusa, deltoizii umflati aruncindu-i miinile mult prea de parte de corp: „Intra in vestiar si intreaba de Radu. El stie”.

Asa ca intru in vestiar. Daca nu stiati, vestiarul e camera aia destul de strimta si ticsita de barbati aflati in costumul lui Adam, indivizi care sub alibiul schimbului de haine isi masoara din ochi inzestrarile naturale ale posibililor rivali. Incerc sa-mi fac loc printre tulumbe si scurt-metraje si, int-un final, ajung la sus-numitul Radu. Care, cu o privire miloasa aruncata burtii mele, ma trimite la sefu’, al carui birou e in sala pe dreapta.

Sefu’ privea cu o aura patriarhala asupra intregii sali. Bondoc, cretz, lantz de argint de doua degete la git si bratzara din acelasi material la mina stinga; pachete de muschi mijlocii pe piept si bicepsi, dar destul de umflate incit sa atenteze la integritatea tricoului mulat. Ii spun ca m-ar interesa un abonament pe o luna, dar intii vreau sa vad sala. „Prietene”, zice el, „sala asta a dat campioni nationali, ce mai vrei sa vezi?” Ma intreb in sine de cind m-a lasat memoria si am uitat ca sint „prieten” cu respectiva creatura; ii spun politicos ca am auzit si eu de Petru Ciorba & Comp., dar asta nu are nici o legatura, ca vreau de fapt sa vad daca sala are dotarile pe care le doresc eu: adica pe linga gantere si haltere, niscaiva benzi de alergat si steppere. Aici probabil l-am atins la nervul spiritualo-spinal: omul se uita la mine cu o mila nesfirsita, aratindu-mi cu privirea trei dispozitive folosite initial, probabil, de Fred si Barney: „am doar astea trei benzi, una e electrica si nu merge iar celelalte doua sint mecanice; altceva nu am, eu consider chestiile astea o prostie si un moft”.

Ma uit la el deopotriva umil si uluit. In definitiv eram un client care venea, pe timp de criza, sa-i sustina afacerea, sa-i dea bani. Omul insa era intr-un turn de fildes al culturistilor greu de clintit. Incerc o ultima intrebare: „bun, si pentru legitimatie ce imi trebuie? Sa aduc o poza, un buletin, ceva?” Omul ma lasa fara replica: „Ce legitimatie? Prietene, dai banul, eu te-am inregistrat si intri cind vrei, ca te tin minte!”

Am plecat incovoiat, sa nu-mi taie sabia capul plecat. O fi si sali de bodybuilding faine si acceptabile ca pret in Iasi, dar eu nu stau aici decit o luna si chiar nu am timp sa caut. Nu-i nimic, mai pun inca trei kilograme pe burta dar ramin cu banii in buzunar. Si scap si de „prieteni”. Traiasca Ciorba! Aia de perisoare, facuta de stiu eu cine!!!