Interactiuni

Archive for the ‘Ce-i frumos si mie-mi place’ Category

Arta pe Ulita vs Arta la Tate Gallery

with 2 comments

Era o vreme cand  statutul de “opera de arta” era coferit doar acelor artefacte expuse (de obicei in muzee) care din punct de vedere tehnic sau al executiei erau cel putin well done. Subiectul sau idea (ca sa nu spun “conceptul” de-a dreptul! J) nici macar nu erau luate in consideratie. Apoi s-a “inventat” termenul de “Artworld” (in dubla aceptiune: cea a lui Arthur Danto sic cea a lui George Dickie). Si apoi “artworld”-ul asta (format din criticii de arta, curatorii, artistii, directorii de muzee, iubitorii de arta, editorii si redactorii de la jurnalele de arta etc, etc), a inceput sa puna stampila aurita a birocratiei cu “Atentie oameni buni, aceasta este arta” pe ce cadea la indemana: iepuri clonati (vezi cazul Eduard Cak  si ale lui “transgenic works and other living spices”- “The GFP Bunny was brought to life to serve as a catalyst for the global debate about genetic engineering, but also to become Kac’s household pet.); lenjerie intima murdara; un pat ravasit cu preservative folosite, pachete de tigari, slippers si chiloti patati de sange (vezi cazul Emin Tracey, nimeni alta decat cea propusa pentru premiile Turner!!!!!).

Din fericire insa, din cand in cand, se mai gaseste cate un “neica – nimeni” gen Miroslav Tichy sau nou-noutul nostru pop artist Ion Barladeanu care sa aminteasca “artworld”-ului ca nu-i nevoie sa-ti aduci sosetele murdare de acasa intr-o colivie de platina ca sa intri la Tate Gallery. Si nici nu e nevoie sa bagi un rechin (pentru care ai platit 6000 de lire unui pescar din Australia) in formol ca pe un fetus ca sa transmiti “imposibilitatea fizica a mortii in mintea cuiva care inca traieste” (cum a facut “mult aclamatul” Damien Hirst). Tichy si Barladeanu au demonstrat ca se poate transmite mult si prin arta care nu este intocmai well done din punctul de vedere al executiei atata timp cat idea este acolo zabatandu-se se iasa la lumina. Ori in exemplele pe care tocmai le-am enumerat (Cak, Tracy, Hirst), care se vor mai mult “conceptuale”, nu e nimic whatsoever. Discursul artistilor din jurul “capodoperele” lor ar trebui sa ne trimita cu gandul la “genetic engineering” (Cak), la “depresie, ganduri suicidale etc” (Tracy) dar “opera” in sine  nu spune nimic (decat ca exista).

Si cum am vorbit mult prea mult despre ce se mai intampla pe la casele mari ar fi cazul sa pogoram nitelus in ograda noastra. Mie nu mi-a parut rau ca am luat liftul spre parter. Cum cautam azi nu stiu ce fotografii mai vechi am descoperit unele facute intr-un sat din judetul Vaslui (da, Vasluiul ala!) chiar vara care tocmai s-a dus. Tot uitandu-ma mi-am dat seama ca a coborat arta pe ulita. Am “descoperit” un “artist”, naiv el ce-i drept, dar cu ceva idee acolo. Cel putin la vederea tablourilor lui (asezate frumos in rame pe holul scolii generale) am zambit (si nu condescendent). Am intrebat femeia de servici daca il stia pe artist. Ea imi raspunse amuzata : “Nu e domnisoara nici un artist aista. Aista,  cred eu ca e vreun om care face si el mazgaleli pentru copii ca sa nu se duca ca oamenii la prasit. Da’ copiilor le place ce face el ca rad cand trec pe hol si se uita la desenele lui. Directorul, secretara si doamna Maricica de la atelierul de strungarie au hotarat ca ceea ce face el este arta locala, adica de la noi din sat si au hotarat sa-l puna aici pe hol pe pereti, ca fiu al satului. Au scris de el si la gazeta scolii”. Am inteles ca nenea cu tablourile avea si el “Artworld”-ul lui local. Dar cum si artworld-ul  se globalizeaza, cine stie?

Written by arankas

Martie 2, 2010 at 1:18 am

Miroslav Tichy – Eroii mei de pe margini

with 4 comments

Photography is something concrete, a perception, what you see with your eyes. And it happens so fast that you may not see anything at all! To photograph is to paint with light! The flaws are part of it. That’s what makes the poetry. And for that you need a bad camera. If you want to be famous, you have to be worse at something than everyone else in the world!”–Miroslav Tichy

Miroslav Tichy si Ion Barladeanu sunt doi artisti fabulosi si pitoresti pe langa care nu poti sa treci asa ca trenul prin gara fredonand “another brick in the wall”.  Doi “eroi” ai zilelor noastre scufundati in arta/povera si daily life fiecare in felul sau. Azi vi-l prezint pe Miroslav Tichy! Nu-i asa ca nu ati auzit prea des acest nume pe scena artworld-ului contemporan? (desi a expus in Elvetia, Franta, Spania, SUA…)

Incepe asa: Tichy band berea cea mai ieftina (un fel de “Noroc” in tara berii super)  in casa lui modesta din  Kyjov (Cehia), adunand fara nici o noima tone de fotografii “homemade” amestecate cu picturi si grafica. Apoi spune: “Oamenii de la mine din oras ma intreba <Ce esti tu, Domnule Tichy? Esti pictor, sculptor, ori scriitor?>. Iar eu le raspund: <Stii cine sunt eu? Sunt Tarzan la pensie>”. Casa lui e un depozit. Un fel de magazie de arta, alimente expirate, unelte de tot felul si carti…multe carti: sub masa, sub pat sub tonele de arta, sub farfuriile in care a fost cu mult timp in urma mancarea pentru cina. In filmul lui Roman Buxbaum (“Tarzan Retired”, 2004)  pe care l-am vazut acum doi ani la Pompidou, Tichy isi rasucea barba serafica cu degetele murdare, desfacea conserve pe care le imparte cu pisicile lui dragi, povestea despre peisajele nostalgice ale lui Josef Sudek, despre ceea ce face un artist prost unul neimaipomenit si despre multe altele mici si mari, reale sau imaginate, de aproape sau de peste mari si tari. Apoi auzi cum a fost el inchis la nebuni de mai multe ori pentru ca nu a mai vrut sa respecte canonul Socialist Realist (ca avea alte “nebunii in cap” decat sa cante in struna regimului). Mai bine “surprindea” pe hartie fotografica femei senzuale de pe ecranul TV, femei la scaldat, la piata, barfind regimul comunist, aranjindu-si ciorapii pe picior pana sus, cochetand in vitrina vreunui magazin de prostioare femeiesti.

A scapat teafar si de la nebuni si s-a retras la Kyjov in casa-magazie-de-arta-a-saraciei. A inceput sa-si confectioneze aparate de fotografiat din cartoanele de la hartie igienica, cutii de conserva, pachete de tigari, cutii de pantofi, lentile de ochelari (pe care le “lustruia” uneori cu scrum) … doar hartia fotografica o cumpara cu sfintenie de la un magazin din apropiere. Asa s-au scurs 20 de ani de mii si mii de fotografii, toate-toate cu femei din Kyjov. Unii spun ca arta lui a fost una dizidenta; altii spun ca nu a fost decat el  dizident din realitate. Miile de fotografii aruncate prin casa pe sub ligheanul de apa, langa canile pline de zat de cafea, sub un scaun pe post de “picior”, sunt toate “imperfecte” (din punctul de vedere al unui fotograf profesionist): supra expuse sau sub expuse, zgariate din greseala, cu vreo urma de musca zdrobita, neglijent taiate pe margini, uneori total neclare… Dar tocmai “neclaritatea” asta le face absolut extraordinare. Miile de imagini “neclare” documenteaza agonia unui interval de timp in care “o femeie cocheta” era un semn de normalitate; vorbesc despre insecuritate, mizerie, alienare, solitudine si in acelasi timp vorbesc despre rafinament, gingasie sau delicatete. Pana si urma de musca sau de gem zaharisit se transforma intr-o pecete de taina. Ea provine exact de acolo, din existenta la limita a unui artist exilat care, incredibil, isi permite luxul de a-si trai arta lui si viata lui reala intr-un regim politic absurd si abrutizant.  Nu “femeile” sunt aboutness-ul  artei lui Tichy, ci relatia viscerala a artistului cu “lumea” impusa versus “lumea” vazuta firesc prin lentila facuta de el insusi din toate resturile de prin gospodarie.  Si “lumea” asta, asa-zis “vazuta”, nu e in nici un caz “supra expusa”.

Am pasit in Pompidou printre sutele de fotografii alb-negru expuse  si brusc mi-am dat seama ca acelea nu erau fotografii (ca nici macar nu semanau cu niste fotografii) ci erau ca niste file de jurnal personal – Tichy (video)! Apoi am zarit o banca si m-am asezat langa un domn elegant trecut bine de 60, care mirosea tare a parfum scump, scump… Ne-am uitat impreuna la filmul de 35 de minute in care Tichy raspunea intrebarilor lui Buxbaum. Dar numai Tichy era acolo cu parul alb, lung si valvoi si cu unghiile lui netaiate si murdare sorbind cu nesat din “berea cea mai ieftina”. Vorbea cu mult sarm despre arta si despre viata si era plin de viata ochi. Ma uitam la el si mi se parea “outwordly”, un mare experimentator si exploarator sau, uneori, mi se parea un aristocrat al spiritului deghizat in cersetor. Tichy era batran pe atunci (trecut bine de 80). Isi amintea:  “I cut a lens out of Plexiglas with a knife, ground the lens, made a camera of wood and cardboard, and took pictures with that. Of course it worked. When I do something, it has to be precise. Truly, the lens was not precise, but maybe that’s where the art is… Then I grind the lens with various types of sandpapers, first coarse sandpaper, then finer and finer, until you can see through it beautifully. And then what? It needs to be polished, that isn’t a problem. You take toothpaste, mix it with cigarette ash, and then you polish it. And that’s what I photographed with…”.

Tot caut in cyberspace sa aflu ce mai face: “These days, Tichy continues to live in Kyjov but is essentially unreachable. He suffers from dementia and has to be taken care of by his neighbor. He has most likely destroyed the majority of the work he produced over the course of his life in what can romantically be described as fits of artistic madness”.

Cu ocazia expozitiei temporare de la Pompidou, in care l-am vazut pe Tichy pentru prima data, mi s-a intarit convingerea (care pe vremea aceea era doar o parere) ca de multe ori “bad painting is good art” , chiar daca el facea “fotografii” (?).

Written by arankas

Februarie 20, 2010 at 12:15 am

Mi Movida la «Maison Folie Wazemmes»

with 3 comments

In Lille se poate vizita gratuit un muzeu de arta contemporana proaspat gazduit de o fosta fabrica de textile falimentara. Din afara muzeul-fabrica arata ca o ruina din caramida rosie dar inauntru e primitor si foarte spatios. Intamplarea a facut ca zilele astea sa se desfasoare o expozitie temporara care mie mi-a placut : «MI MOVIDA. Euphorie a Madrid». Mi-a placut conceptul , atmosfera, documentatia foarte amanuntita, entuziasmul publicului si, mai ales, mi-a placut ca am avut ocazia sa revad un scurt fragment din filmul underground (facut cu buget foarte, foarte mic) al lui Almodovar (este vorba despre primul lui lung metraj „Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton” (1980).

«Mi Movida» se vrea o reiterare a miscarii culturale madrilene «MOVIDA»; miscare cunoscuta ca si echivalentul spaniol al «cultural liberalization». «Movida» incepe la sfarsitul anilor 70 (inceputul anilor 80) si corespunde intervalului de dupa moartea lui Franco (clipul pe Youtube). Expozitia surprinde perfect efervescenta cu care dupa o perioada de pudibonderie, traditii culturale respectate cu strictete, inchidere , dictatura si prohibitie, tinerii momentului se dedica new wave-ului.  Daca ar trebui descrisa in cateva cuvinte, «Movida» a insemnat punk, glam, pop art, expresionism, libertate de expresie, dar si kitsch, consumerism, libertate sexuala etc. Din momentul in care am trecut pragul muzeului am intrat lejer in spiritul Movida: te simti ca un personaj din filmele lui Almodovar ratacind printre haine din material ce imita pielea de leopard, melodiile cantaretei Alaska (un fel de Andy Warhol feminin si spaniol), ecrane imense pe care ruleaza junk movies, scene abjecte din viata unor vedete pop, porno si drag queen, culori tipatoare, critica tauromahiei pe postere comerciale, subiecte care au fost tabu expuse la loc de cinste, fara falsa pudoare si fara perdele.

[click pe imagine pentru a o mari]

Am vazut si un scurt film cu o dansatoare de flamengo intr-o rochie alba imaculata care incepe sa se intepe cu un ac in timpul dansului. Rochia alba incepe sa se pateze din loc in loc de sange iar la final dansatoarea nu se prabuseste precum un taur ranit ci inteteste pasii. In expozitie erau zeci de cataloage, albume de arta, ziare si video-uri despre miscarea Movida, astfel incat cineva cu adevarat interesat ar fi putut petrece chiar o zi intreaga in Maison Folie (si cred ca o parte din public venise cu mult inaintea noastra). M-am uitat in jur si am constatat cu bucurie ca publicul nu era unul «obisnuit» cu galeriile de arta: familii cu copilasi mici, batrani cu umbrele si pungi de la Lidl, africani cu costumatia tipica, multi studenti, cupluri care petreceau ore in fata ecranelor cu scurt metraje, niste punkeri agitati si chiar o doamna cu un Huski ! Toti pareau interesati si preocupati… dar era o «preocupare» placuta, mai ales ca nimeni nu a trebuit sa plateasca zece euro intrarea. Am simtit o mare bucurie ca mai exista locuri interesante unde ai acces fara sa te gandesti ca biletul de intrare costa cat cina ta pe urmatoarele doua zile. Nu vreau sa ma intelegeti gresit: expozitia a fost foarte «provocative» si merita cu prisosinta cei zece euro pe care as fi fost dispusa sa ii dau dar ma gandesc ca batranii pe care i-am vazut acolo cu pungile Lidl s-ar fi gandit de doua-trei ori inainte sa plateasca biletul. Nu spun ca toate muzeele ar trebui sa fie gratis dar macar unele ar trebui sa fie. Nu toti iubitorii de arta au joburi «decent platite» si arta nu ar trebui sa fie accesibila doar unor categorii privilegiate .

Written by arankas

Februarie 14, 2010 at 10:28 pm

Bomboane filosoafe!

with 3 comments

Chiar cand declarasem razboi ciocolatei (acum vreo 3 saptamani) se ivi din senin un colet cu ‘bunatati’ frantuzesti trimis de sora mea  prin posta. Am defacut eu cu multa bagare de seama cutiile si cutiutele cu dulciuri si privirea mi-a cazut pe o punga mare cu bomboane de Craciun. Mi-am zis ca o fi trecut el Craciunul da’ eu tot vreau sa ma infrupt cu ciocolata neasteptata, stralucitoare si ajunsa la mine cu o saptamana intarziere (or so) dat fiind faptul ca posta italiana nu lucreaza de sarbatori.

[click pe fotografii pentru a le mari]

Acum… ta-ta-ta-ta surpriza: bomboanele nu erau orice fel de bomboane de ciocolata ci erau… erau… bomboane filosoafe! Asa incat in timp ce savurai gustul minunat al bomboanei si minunea de cacao cobora incetisor spre stomac mintea ta trebuia sa lucreze pentru a deslusi intelesul unei apoftegme (sau chiar doua apoftegme pe acelasi ambalaj). Din foame de cunoastere am tot desfacut bomboane… una dupa alta… pana cand am adunat o gramajoara de apoftegme si nestiind ce sa mai fac cu ele si tot grabindu-ma cu impachetatul (ca tocmai ne mutam) le-am aruncat la cos. Stiu ca se vor gasi unii sa ma acuze ca… deh!,  da stati fara nici o griija ca le-am aruncat fix la cosul pe care scria hartie. Acum parca imi pare rau asa. Coborase si la mine in casa (tocmai din cerul ei instelat si inacesibil)… filosofia!

Written by arankas

Februarie 2, 2010 at 8:00 am

Intre feminitate si feminism

with 15 comments

Nu am reusit niciodata sa inteleg reprezentantele tipului de feminism pe care il numesc „extremist”. Ma refer la creaturile care nu-si rad parul de sub picioare sau de sub brat, de teama ca asemenea actiuni le subjuga, cel putin la nivel simbolic, privirii agresive si chiar „violatoare” a barbatilor. Evident, tot ce tine de masculinitate le produce scirba, oroare, groaza. Daca sint artiste (contemporane, cum altfel?!) fac o „instalatie” cu un penis spinzurat de tavan: razbunarea ultima pentru veacuri si milenii de sclavie! Daca sint teoreticiene, iti vor demonstra cu incredibile salturi logico-mortale cum iubirea intre doua femei este evident mai pura decit dragostea heterosexuala – „pura” inclusiv la propriu, deci „curata” in alcov, intrucit nu sint implicate scirboasele lichide asociate „violului” (da, propriile-mi urechi au auzit o asemenea enormitate!). Iar „viol” inseamna desigur orice act sexual care implica un barbat. Daca sint membere ale unor ONG-uri implicate in „affirmative action” vor produce intilniri publice in care un penis imens din balon va fi dezumflat, altul imens de hirtie ars, si neaparat unul urias de lut decapitat.

Interesant este faptul ca, abordind agresivitatea pe care singure o declara drept „masculina”, intelegind sa preia calitati tipic masculine (par pe picioare si sub brat) sau haine considerate barbatesti (pantaloni, impreuna cu refuzul total al fustei si al rochiei), cel putin la nivel vizual feministele respective se transforma din victima in ceea ce ele identifica drept „calau”. In loc de a fi consistente in contestatia pe care inteleg sa o afirme extrem de violent, ele sfirsesc prin a prelua – repet, cel putin la nivel vizual – elementele simbolice ale obiectului contestat. Ca si cum am contesta ororile nazismului imbracati in uniforme de ofiter german si defilind pe strazi cu zvastica in frunte!

Si mai interesant este ca aceasta atitudine apare pe un fond mult mai larg al schimbarilor sociale (atit la nivel atitudinal cit si simbolic), in care barbatii insisi devin mult mai atenti cu propria imagine fizica. Tot mai mult barbati se rad sub brat (in fond, este un elemennt de igiena corporala, mai ales vara), merg la manichiurist(a), la saloane de spa, si asa mai departe. Atentia fata de propriul corp, astazi, nu se reduce neaparat la o reverenta umila in fata privirii sexului opus – desi nu vad nimic rau in a dori sa arati bine pentru prietenul sau prietena ta, pentru sotul sau sotia ta. Mai mult insa, ea poate insemna – in acelasi timp sau poate in primul rind – o incercare de a te simti bine in propriul corp. Este, in fapt, o revenire fericita la vechiul ideal grec, mens sana in corpore sano – daca ne educam mintea si o ridicam la nivel de doctorat, sa zicem, de ce sa nu aducem si corpul la acelasi nivel? De ce sa tinem doar la imaginea noastra intelectuala, cind o putem cultiva si pe cea fizica?

Iar daca acceptam cultivarea imaginii propriului corp (pentru noi insine si pentru cei ce dorim sa ne admire, sa ne iubeasca) atunci putem face un pas inainte in argumentul de fata, abordind deschis subiectul diferentelor simbolice si vizuale intre categoriile generale si vagi de „masculin” si „feminin”. Desigur ca asemenea deosebiri sint puternic fundamentate biologic si cultural. Biologic, intrucit pe parcursul evolutiei femeile si barbatii au capatat aptitudini diferite. Citeam undeva, de exemplu (imi pare rau ca nu imi amintesc unde) cum femeile sint mult mai atente la detalii aflate foarte aproape de ele intrucit, o lunga perioada de timp, au fost nevoite sa stea acasa si sa se ocupe de lucrurile din casa. Barbatii sint foarte slabi la atentia acordata detaliilor din jur, insa sint mult mai abili la orientarea in spatiul larg, la cititul si interpretarea hartilor, etc. (calitati necesare atunci cind barbatii plecau la vinatoare). Desigur, vorbim de generalitati si tendinte, nu de aptitudini existente in si exhibate de fiecare reprezentant al respectivului sex. Cultural, intrucit – pentru a lua un singur exemplu – obiectele de vestimentatie, precum rochia si fusta sint elemente tipic feminine in Occident, dar nu si in alte zone – iar pantalonii sint itemi prin excelenta masculini in acelasi spatiu, dar nu si in Orient.

In consecinta, faptul ca o femeie poarta fusta sau rochie nu poate fi interpretat decit cu rea-intentie si agresivitate drept un simbol al opresiunii al carei obiect ar fi ea. Este pur si simplu o diferenta culturala existenta intre termenii generali de „feminin” si „masculin”, la fel cum costumele populare difera de la o zona la asta: cu alte cuvinte, nimic opresiv aici. Cred ca asemenea diferente culturale trebuie cultivate, si nu distruse dintr-o atitudine politic corecta prost inteleasa, asa cum cere feminismul extremist. Cred ca diferentele simbolice intre „masculin” si „feminin” ar trebui pastrate (majoritatea femeilor pe care le-am intilnit, de pilda, nu ar accepta sa fie niciodata cu un barbat scund si slab – nu este ideea lor de „barbat”! – iar majoritatea barbatilor pe care i-am intilnit nu sufera femeile „baietoase”). In cadrul acestor diferente, evident ca cele vestimentare sint extrem de importante. A nu se intelege de aici ca sint impotriva purtarii pantalonilor de catre femei – dimpotriva, in multe combinatii vestimentare panntalonii pot emana feminitate. Insa fusta si mai ales rochia sint, prin excelenta, vectori ai elegantei tipic feminine.

campanie

Fotografia de mai sus a fost facuta in Bucuresti, in urma cu aproximativ trei saptamini. Site-ul www.petocuri.ro a lansat campania Poarta rochie! Fii feminina! Cred ca este un demers deopotriva inteligent si important, pe care am dorit sa il anunt si sa il sustin in consecinta. Desigur, sustinerea vine doar din partea mea, nu si din partea blogului (ceilalti autori pot avea evident cu totul alta opinie).

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 9, 2009 at 8:41 am

Leapşa mea

with one comment

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Depinde ce anume înţelegem prin „cei vechi”. Spre deosebire de Iuli, eu cred că am învăţat foarte multe, şi de la vechi şi de la „mai noi”. Asta nu înseamnă că nu am învăţat şi dând cu capul de pragul de sus… Mi-e greu să enumăr ce şi de la cine am învăţat. Din ce cărţi, din ce filme, de la ce prieteni, de la ce duşmani. Dar da, mi se întâmplă să învăţ multe, iar succesul, în orice domeniu, fie el profesional, personal sau de altă natură, vine din ceea ce învăţăm.

Dacă e să amintesc totuşi un „vechi”, acum îmi vine în minte Steinhardt. Pe lângă multe, multe altele, am învăţat voluptatea soluţiei „Churchill-Bukovski” de evadare dintr-un univers concentraţionar: „să intru în ei ca un tanc”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Fermat. Aş fi curioasă să aflu dacă a imaginat o soluţie mult mai simplă la celebra lui teoremă.

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Nu ştiu dacă există o „cea mai influentă persoană” din viaţa mea. Posibil să fie tatăl meu. Totuşi e doar la nivel de posibilitate. Cred că în timp am căpătat un echilibru al independenţei/dependenţei bun care anulează ideea de „cea mai influentă persoană”.

4. Care-i ambiţia ta secreta?

Remarc, ca şi ceilalţi, cât de prost e formulată întrebarea. Dacă e secretă… să rămână secretă.

5. Preţul gloriei?

În glorie mi-aş pierde bruma de umilinţă frumoasă pe care încă o păstrez uneori. Mă domină de multe ori pericolul vanităţii, de aceea cred că gloria m-ar dezechilibra teribil. Nu pot să mă mint, jinduiesc la glorie sau la avataruri ale ei, totuşi uneori mulţumesc cui o fi de mulţumit că nu am avut decât glorii mărunte, care să îmi arate deşertăciunea deşertăciunilor… „dust in the wind”. Suntem prea mici, prea „muşti de-o clipă”, ca gloria efemeră să însemne ceva cu adevărat. Totuşi până la urmă percepem lumea şi valorile subiectiv. Fereşte-mă, deci, doamne, de glorie, că de căutat o caut! 🙂

6. Greci sau Romani?

Eu Greci. Şi nu din spirit polemic. Ci dintr-un fel de vis copilăresc din legendele Olimpului care i-au ridicat pe greci în mintea copilului care am fost la dimensiuni mitice. Păstrez, la nivel semi-conştient, încă din copilărie, o admiraţie profundă pentru greci, alimentată ulterior de descoperirea filozofiei greceşti, de fascinaţia pentru limbă şi de uimirea că astăzi mai există greci. Pentru mine, cumva, ei au rămas acolo, undeva, într-un trecut de hârtie, mitizat, exacerbat de entuziasmul genuin al copilăriei, alături de romani, ca forme de glorie ale unui trecut prea puţin real.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

Bonus? Pentru mine nu e nici un bonus, e uşor din alte lumi pe care, într-o formă de ignoranţă tehnică poate specific feminină, le consider egale şi greu de descifrat şi de delimitat.

Written by Nico

Septembrie 1, 2009 at 10:33 am

Publicat în Ce-i frumos si mie-mi place

Tagged with

Din arhive, din alte secole

with 8 comments

Un anunt de casatorie din 1863, din Sacele.

Primele pagini dintr-un pasaport Austro-Ungar. NB: Scria in maghiara si in franceza.

Un anunt de inmormantare, scris in chirilice, asa cum era si potrivit in 1855.

„Lelea viteaza” facea parte din repertoriul laic al corului mitropolitan din Iasi. Cantecul l-am extras dintr-o culegere de 12 melodii nationale, culese, armonizate si aranjate pentru cor mixt si piano de Gavriil Musicescu. Culegerea a fost medaliata la expozitia universala de la Paris din 1889. Mai interesante mi s-au parut versurile destul de razboinice, din penultima poza: „Frunza verde palamida / Plina-i tara de omida / De omida ungureasca / si de gargara saseasca.”

Si un ultim document, din categoria celor „cool” si care n-au mare rost, dar sint ele tare frumoase!

(Toate documentele sint din fondul „Corespondenta comerciantilor romani,” cu exceptia partiturii care e pastrata in fondul „Societatea Progresul Fagaras” – A.N.BV.)

Written by Caprescu

August 14, 2009 at 9:37 am