Vara vrajbei noastre

Nu stiu cind si cum am ajuns aici. De fapt, probabil totul a inceput atunci cind s-a schimbat majoritatea parlamentara iar guvernarea a fost preluata de fosta opozitie. E o explicatie plauzibila, dar seaca. Ne spune ‘cind’, dar nu si ‘cum’. Chestiunea este, cred, una mult mai profunda. In aceste zile (din pacate ar trebui sa spun: ‘in aceste luni’), majoritatea cunoscutilor mei s-a impartit in doua tabere: in ‘uselisti’ si in ‘basisti’. Nu ar fi ceva neobisnuit, daca nu ar exista aceasta ura crunta intre combatanti. O ura cum nu am mai vazut sa nasca interesul politic inca din iunie 1990. Atunci, ziarele vuiau despre cazuri in care familii intregi se desparteau din cauza partizanatelor politice. Acum nu am ajuns chiar acolo. Nu inca.

Nu blamez, spre deosebire de altii, clasa politica pentru aceasta ura de proportii colosale. Nu politicienii ne-au adus aici, din nefericire sintem singurii vinovati pentru ura in care colcaim. Uneori simt atractia nedemocratica fata de sentimentul avut atunci, in 1996, cind o larga majoritate a trimis comunistii la culcare. Aveam 18 ani, imi cumparesem din timp sampania, am deschis-o si am ciocnit paharul cu bunicii mei, apoi am iesit pe strada. In afara citorva nemernici de virsta mijlocie, bunici si nepoti am fost trup si suflet alaturi de ‘victoria democratiei’. Nu imi amintesc nici macar un singur amic sa fi avut atunci alta parere. Eram o singura voce, un singur trup. Atunci cistigaseram: cistigaseram ‘noi’. Si ‘noi’ eram toti.

Cum s-au schimbat atit de radical lucrurile, nu pot sa-mi explic. Cauzele sint atit de multe, incit nici nu merita sa numesc una fara a face o defavoare alteia. Pur si simplu, noi ne-am schimbat. Acum nu mai iesim in strada cu o sticla de sampanie, ci ne anuntam bucuria pe Facebook. Mai rau, acum nu mai sintem ‘noi toti’: acum ne-am impartit in doua tabere si ne injuram. Personal am ales o cale care mi s-a parut mai buna: echidistanta moderata, intrerupta de partizanate minimale bazate pe alegeri clare, concretizate intr-un vot pro sau contra, si atit. Dezastrul alegerii mele nu s-a lasat asteptat.

Cind am sustinut fara rezerve sentinta in cazul lui Nastase, un amic pe Facebook (si nu doar un simplu cunoscut, din nefericire) m-a acuzat pe fata ca as fi ‘basist’. Am ramas uimit, si am lasat discutia balta – nu numai pentru ca nu am inteles o asemenea catalogare, dar si pentru ca am ramas cu un gust amar: omul asta nu ma va mai considera la fel de acum incolo, probabil ceva intre noi s-a rupt iremediabil. Mai tirziu, cind am sustinut fara rezerve referendumul impotriva lui Basescu, am fost acuzat de amici ca sint ‘uselist’. Am incercat sa explic de ce nu sint sub nici o forma ‘uselist’, dar m-am ales cu etichete trimitind la maladii psihice. Mai mult, mi s-au sugerat in mod prietenos chiar si bolile de care as putea suferi. Cel care a spus asta era un necunoscut pentru mine. Prietenul meu, pe al carui ‘wall’ am fost astfel injurat, a preferat sa nu ejecteze imediat respectivul din lista sa. Nici macar un avertisment nu a fost dat. Ne urim in mod direct, e vara vrajbei noastre si trecutul care ne leaga e doar trecut, da-l dracului.

Tot acest prieten al meu (caci imi este prieten, chiar daca nu l-am vazut de mult timp din cauza distantei, si tin la el nu mai putin decit tineam cind ne vedeam) mi-a spus, textual, ca echidistanta mea nu valoreaza nimic: ‘nu pledez pentru echidistanta. A juca rolul echidistantului intr-o perioada de criza este, din punctul meu de vedere, blamabil. Indica raul! Cu probe, fapte, argumente. Si, da, daca asta inseamna sa aperi o tabara fa si asta’. Inteleg, deci, ca in perioadele de criza ori esti partizan (intelegind prin asta partizanul ‘binelui’ asa cum il vede o anumita tabara), ori esti ‘blamabil’, ca sustinator al ‘raului’. Pentru ca sint (sau incerc sa fiu) echidistant, prietenul meu ma considera un reprezentant al raului.

Sintem in plin razboi in aceasta vara a vrajbei noastre. Mai mult, daca incerci sa pastrezi o minima echidistanta si critici cu argumente si o tabara, si alta, atunci te supui tirului ambelor tabere: esti cel mai rau, pentru ca nu esti cu nimeni. Iar cind totusi am hotarit sa votez, din motive pur personale, mi s-a aruncat in fata faptul ca votul meu nu conteaza, ca am votat intr-un referendum ilegal. Deci nici decizia democratica a masei alegatorilor nu conteaza, ca nu trebuiau dracului intrebati. De ce ar fi alegatorii intrebati! Si de ce sa suspendam un presedinte pe care majoritatea alegatorilor nu-l mai vor! Bine ca au stat alegatorii nostrii acasa, ce buna chichita legala am gasit, iata cum am cistigat!

Cel mai rau este ca o asemenea situatie va continua. In cazul in care Curtea Constitutionala va invalida referendumul, ne asteapta doi ani nu doar de lupte politice, ci si de ura continua, o ura afisata peste tot, de la intilniri pina la retelele de socializare. Nu stiu si imi e teama de cum vom iesi din aceasta perioada. Vom putrezi cu siguranta mai mult decit am putrezit. Ne vom insingura mai mult decit ne-am insingurat. Si nici macar nu vom intelege cum am ajuns intr-un asemenea stadiu.

Eu unul nu vreau sa ajung acolo. Imi iubesc prietenii. Si imi iubesc sanatatea mentala care mi-a mai ramas.

Cuvinte defaimatoare, tacere academica

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Isarescu, ceausescu (sic!): ramine cum am stabilit!

Reluarea contactului cu realitatea din Romania a fost pentru mine unul dur, asa cum ma si asteptam: intii soselele patriei (pentru care am platit rovigneta, un set de jenti si doua cauciucuri), apoi birocratia (in cit timp repari masina pe CASCO si ii faci revizia? Nu va spun, poate sinteti bolnavi cu inima!). In final, ecranul TV mi-a furnizat entertainment-ul obisnuit, doar cazurile au fost altele. De data asta, dezgroparea ceausestilor si criza economica (plus sinuciderea Madalinei Manole, dar nu am nimic de spus aici).

In legatura cu situatia economico-financiara din tara, Isarescu a preluat si si-a insusit in ultima vreme doua declaratii halucinante marca Basescu & Boc. Prima: ‘daca doriti bani mai multi, trebuie sa munciti mai mult’. Asertiunea este deopotriva jignitoare si falsa, intrucit ontologic vorbind, munca este un concept relational: in formula matematica a muncii intra nu doar muncitorul, ci si investitorul, munca in sine, cel care consuma produsul muncii, si nu in ultimul rind sistemul economic in care procesul muncii se desfasoara. Poti munci mai mult si mai bine, dar daca sistemul politic, financiar si economic ramine acelasi, banii nu prea au de unde sa vina. Altfel spus, putem sa inlocuim celebra ‘noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc’ cu versiunea ‘noi muncim pe bune, ei se fac ca ne platesc’: rezolvam ceva? Inainte de a cere populatiei sa munceasca mai mult si mai bine, elita politica si financiara a tarii ar trebui sa ofere cadrul necesar in care o asemenea crestere cantitativa si calitativa poate deveni posibila. Faptul ca romanii plecati la munca in Italia, Spania sau aiurea fac destui bani incit sa trimita si acasa reprezinta dovada clara a faptului ca nu cheful de munca al romanului este problema – adevarata problema este sistemul in care individul isi desfasoara activitatea. In consecinta, i-as ruga pe guvernantii nostri sa se gindeasca inainte de a pune efectele propriilor erori pe umerii angajatilor sau ai pensionarilor; altfel, lipsa lor de bun simt va fi, pina la urma, taxata prin vot.

A doua declaratie halucinanta a lui Isarescu se refera chiar la sus-numitii pensionari: ‘este de domeniul eticii ca fiecare sa primeasca o pensie proportional cu cit a muncit si cu cit a contribuit’. Intr-o tara normala o asemenea afirmatie ar fi evidenta. Nu si in Romania, unde tocmai oamenii care au muncit mai mult au pensii mai mici. Un exemplu bun il constituie lucratorii in domeniul agricol, din cadrul fostelor CAP-uri: pensia de ceapist, care recompenseaza munca de o viata a unui individ onisnuit sa lucreze cam 10 ore pe zi la cimp, ajunge undeva in jurul a 70 de euro in Romania! Un alt exemplu il constituie doamnele care au luat in serios politica oficiala a statului de inmultire iepureasca a neamului. Cunosc femei care nu au muncit in viata lor la stat, insa au crescut copii, nepoti, stranepoti, au sustinut prin executarea treburilor casnice dezvoltarea carieirei sotului si chiar a carierelor copiilor – conform idiotilor Base&Boc&Isarescu ele nu merita nimic, intrucit, evident, nu au muncit si nu au contribuit… Imi rasuna in urechi incredibila replica a lui Basescu, data unei femei care a muncit 13 ani intr-o intreprindere: ‘cam putin, maica, pentru o viata de om!’. L-as intreba pe idiotul neamului (ales evident numai de retardati, caci un om sanatos nu-si putea pune stampila pe numele basescului) cine i-a crescut copiii cit timp turna la Securitate domnia sa prin Anvers. Cam putina minte, stimabile,  pentru un presedinte al unei tari europene!

Dezgroparea ceausestilor a produs pe ecranul TV alte declaratii halucinante. Am auzit un comentator politic spunind ca ceausestii ar fi meritat un proces corect. Enormitatea afirmatiei poate fi dezvaluita printr-un dram de gindire pe cont propriu: si cam cine sa ofere acel proces corect? Sa nu uitam ca timp de 50 de ani orice proces politic a fost oricum dorim sa-l numim – numai corect, nu! Generatiile nascute sub comunism au invatat ca ‘merge si asa’, ca e foarte ok ca in procesele politice avocatul apararii sa-si acuze propriul client, ca in timpul procesului directivele si sentinta sa vina pe linie de partid, ori ca pedeapsa cu moartea este perfect normala si in buna concordanta cu drepturile omului. Reprezentantii acestor generatii, intr-un moment de vid politic, legislativ si juridic (i.e., decembrie 1989) au incropit un proces exact dupa cum au fost invatati sa gindeasca de chiar cuplul care le-a devenit intre timp victima. Ceausestii au avut parte de fix aceeasi corectitudine a procesului si a sentintei precum fostii detinuti politici in timpul comunismului; primii au fost victimele modelului de proces politic pe care ei insisi l-au sustinut si aplicat impotriva ultimilor. Mie unuia mi se pare corect.

Acuzatia privind procesul incorect este cel putin prosteasca si din alt punct de vedere: drepturile omului – inclusiv dreptul la un proces corect – sint de multe ori  folosite in scopuri diametral opuse crearii lor. Acest lucru se intimpla inclusiv in cazul fostilor dictatori, fie ei din America latina, Africa sau din Estul Europei. Virsta inaintata, diversele boli si nenumaratele vicii de procedura sint invocate pentru a intirzia sau eluda o decizie corecta. Nu-mi amintesc de nici un proces acceptat de toate partile ca fiind ‘corect’, in care un dictator sa fi fost condamnat la pedeapsa pe care o merita. Jean-Bedel Bokassa, initial condamnat la moarte pentru crimele sale, a fost eliberat dupa sase ani de inchisoare; Slobodan Milosevici a murit de atac de cord in timpul procesului; Augusto Pinochet a fost achitat pe caz de boala fara macar sa-i inceapa procesul; iar exemplele pot continua. De ce sa fi fost altfel cu ceausestii? Ginditi-va putin la urmatorul scenariu: erau judecati ‘by the book’, condamnati la 25 de ani inchisoare, apoi eliberati pentru buna purtare dupa 15 ani (asta in varianta ‘optimista’). In 2004, carevasazica, am fi avut un cuplu de ceausesti rebranduiti, sefi de partid, secondati de nemuritorii vecetudor si adrian paunescu (sic!) si candidind pentru Senat sau, cine stie, pentru Parlamentul European! Eu unul nu cred ca evenimentele pot avea un asemenea curs. Nu cred ca autorii unui genocid au dreptul sa se numeasca oameni si ca atare sa invoce respectarea drepturilor omului. Si nu cred ca trebuie un proces indelungat pentru a demonstra ca o asemenea creatura este sau nu vinovata de genocid. Indivizii respectivi merita, pur si simplu, soarta ceausestilor. Sau poate o alta soarta, si mai potrivita; acum imi vin in minte cuvintele bunicului meu, preot ortodox care a avut de suferit de pe urma comunistilor: ‘Mie imi pare rau ca i-au impuscat. Ar fi trebuit sa-i puna intr-o cusca cu bare de fier si sa-i poarte prin toata tara, din sat in sat, sa-i poata scuipa lumea’.

O alta declaratie halucinanta produsa de analistii politici romani se refera la lipsa unei inmormintari ‘crestinesti’ a ceausestilor. Si aceasta declaratie, la rindul ei, este uimitoare nu doar prin prostia celor care au produs-o, dar si prin caracterul ei jignitor. Sa nu uitam ca vorbim despre sefii unui sistem politic care care nu era doar autodeclarat ateu – dar si dusman pe fata al oricarei ideologii religioase. Biserici au fost distruse, preoti au fost inchisi doar pentru ca au continuat sa-si predice credinta! Intr-un asemenea context, a deplinge lipsa inmormintarii crestinesti a ceausestilor mi se pare o atitudine monstruoasa. Mai mult, cred ca Biserica Ortodoxa insesi ar trebui sa aiba ceva de spus aici: daca tot refuza sinucigasilor (inclusiv celor care recurg la acest gest din cauza depresiei, deci nu voluntar, ci impinsi de o boala foarte serioasa) dreptul la o inmormintare crestineasca, atunci de ce sa ofere acest drept criminalilor lucizi, sau autorilor de genocid? Cerinta unei inmormintari crestinesti pentru ceausesti nu poate fi decit o gluma teribil de proasta.

Global Justice?

(sursa)

„Globalisation has linked the fates of the world’s populations without providing political institutions for just distribution between them. The technology that enables financial elites to move money around the world in immensely profitable ways is irrelevant to the living standards of the vast majority of people (…). The world’s richest 200 individuals more than doubled their wealth between 1994 and 1998, to a sum equal to the income of 41 per cent of the world’s population (…). Three of these super-rich were worth the combined national incomes of the 36 poorest countries. While 1.3 billion people live on less than US$ 1 a day, the disparity between the incomes of the richest and the poorest fifth of the world’s population grew from ratios of 60:1 in 1990 to 74:1 in 1997 (UN, 1999, p.3)” (Bill Jordan and Frank Duvell, „Irregular Migration – The Dilemma of Transnational mobility”, Edwar Elgar, 2002, pp. 242-243)

De vazut: „Come un uomo sulla terra”

Motto: „Per me questa è la giustizia: dare voce a quelli che non hanno il potere” (Dag)

Razboi peste tot. Foamete. Copilul vecinului a murit – nu exista medici in orasul asta. Si atunci pleci din Etiopia. Sau din Eritrea, ori din Sudan. Te urci intr-un camion ticsit cu oameni. „Biletul” e 250 de dolari, destinatia de tranzit: Tripoli, Libia.  Si de acolo, paradisul italian. Atit de plin e camionul , incit nu te poti misca, nu te poti aseza. Unii mor: pur si simplu cad din remorca in plin desert, iar soferul nu are timp si nici chef sa opreasca. Altii mor din cauza secetei – in „pretul biletului” nu este inclusa si apa, iar de luat de acasa nu ai voie. Pe drumul din desert barbatii sint batuti, amenintati cu cutitele, iar femeile violate. Odata ajuns in Libia – daca ai avut norocul sa ajungi – esti arestat de politia locala. Urmeaza iar batai, si – cu toate ca esti negru – esti acuzat de „cea mai mare crima din lume”: „evreule!”. Si esti batut iarasi – pentru ca nu vrei sa iti dai jos lantisorul cu cruciulita de la git (sic!). Stai citeva luni, uneori ani in inchisoare, apoi politia te vinde cu 30 de dinari (da, 30, acelasi numar cu argintii de altadata!) – te vinde intermediarilor, care pentru bani iti promit salvarea, atingerea tarmului italian. Numai ca afacerile trebuie sa prospere – asa ca aceiasi intermediari te vor da din nou pe mina politiei, si politia te va vinde iar… „Am fost arestat de 7 ori si vindut de 5 ori. De fiecare data, pe 30 de dinari”, spune zimbind sec unul dintre intervievati.

[click pe imagini pentru a le mari]

„Nu poti sa treci prin asa ceva si sa ramii intreg la minte”, ameninta o etiopianca frumoasa, inca tinara, desi faţa ei arata mult mai batrina pentru cei 24 de ani. Nici sa te uiti la film si sa ramii intreg la minte nu poti. „Demnitatea umana” e un concept inventat. „Drepturile omului”, vorba lui Arendt, nu sint pentru apatrizi. Pe de alta parte, privirile pline de falsa compasiune ale oficialilor europeni. Si Ministrul italian pentru Afaceri Externe, bucuros ca datorita tehnologiei granitele pot fi mai bine aparate. Un Berlusconi zimbitor si plin de farmec, imbratisindu-se cu Ghaddafi, si spunind apoi senin ce asteapta din partea Libiei: „Più petrolio, meno clandestini!”. Ne tinem granitele bine pazite, nu ne intereseaza ce se intimpla dincolo de ele. Le deschidem doar pentru petrol.

Dag explica de ce nu ii plac pisicile: „Am vazut-o pe pisica noastra, care a fatat si a mincat apoi puiul cel mai slab. Pe ceilalti, pe cei puternici,  i-a ingrijit. Asa face si Italia: daca esti puternic si ajungi in Italia, primesti permisul de rezidenta. Cei slabi insa mor pe drum sau in inchisorile din Tripoli, fiind prinsi cu masinile donate de guvernul italian celui libanez, inchisi in stabilimente construite de italieni, impuscati cu pusti italiene… De asta nu-mi plac mie piscile – pentru ca le vad dintr-o anumita perspectiva…”

Blogul fimlului „Come un uomo sulla terra” (Like A Man On Earth) aici. Puteti comanda filmul, insotit de o carte, la doar 15 euro – aici. Inca mai puteti vedea filmul in italiana, fara subtitrari, pe Youtube: prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a sasea si ultima parte.

PS1: film vizionat in cadrul Migration Working Group (European University Institute) (10 Februarie 2010)

PS2: Stiu, nu am mai scris de mult – si stiu, am ramas dator cu incheierea unui serial lung si controversat. Din nefericire, activitatea off-line nu imi mai lasa resurse –  de timp si putere – si pentru activitatea on-line. Cindva, voi reveni. In curind, sper. Am facut acum o exceptie intrucit am inteles sa trimit mesajul mai departe – asa cum ne-a rugat unul dintre consultantii filmului, profesorul universitar Alessandro Triulzi.

Arrivederci! Bonus: Constantin Tanase

Gata, de azi nu voi mai avea acces la net decit ocazional in urmatoarea saptamina. Ne vedem dupa! Pina atunci, va las cu Constantin Tanase (via Razvan Vintilescu). Si daca ma intrebati pe mine, o sa va spun ca „rumeinia” e un fel de cosciug pe care groparii beti il manevreaza asa cum pot (neaparat, vedeti aici!). Dar nu-i nimic: bine ca raminem optimisti!

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare,
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim în saracie,
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Scoatem totul la vânzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a câstiga o pâine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine,
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete,
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am facut?

Patapievici

Scurt, ca nu e timp: nu-l credeam pe Patapievici – care inca imi este drag, oricite prostii politice a facut – in stare de asa ceva. Sa spui tu, un intelectual de marca, despre existenta unei casete in care lui Geoana i se face sex oral si sa nu dai nici o proba, ba mai mult, sa fii contrazis de unul din propria ta echipa… Foarte urit! Sint uluit si inca nu imi revin.

E bine.

Sa spunem ca aveti de ales: cancer sau SIDA? Cam asa imi suna mie remarca idioata a celor care imi tot spun, de vreo 15 ani incoace, sa aleg raul mai mic. Geoana sau Basescu? Nu, multumesc. Nici cancer, nici SIDA. Vreau sa traiesc.

Ma bucur totusi pentru ca a iesit Geoana (daca o fi iesit). Este insa bucuria schingiuita a soldatului care lupta de doua luni de zile numai pe intuneric, legat la ochi. Cel putin, acum s- a facut ziua si totul este clar. In varianta lui Basescu presedinte, ne-ar fi asteptat luni intregi de instabilitate politica, poate dizolvarea Parlamentului, luni intregi de negura, in care soldatul de care va spuneam ar fi lovit in continuare bezmetic cu sabia in toate directiile. In varianta lui Geoana presedinte, lucrurile vor sta rau, insa cel putin va exista un guvern, o administratie care sa se ocupe de tara si impotriva careia soldatul nostru poate lupta. Intre a sti care-ti este adversarul (si a lupta pe fata cu el, chiar daca sansele sint mici), si a nu sti care e adversarul si a lupta in van pe intuneric, eu prefer prima varianta. Intrucit e vorba de situatia mea personala, de lupta pe care o duc eu, prefer prima varianta. De asta ma bucur ca a cistigat Geoana. E insa o bucurie schingiuita, iar sampania o las altora. Un paharel de bitter e mai adecvat situatiei.

De miine incep o noua lupta. Cel putin acum stiu ca vom avea un guvern, ca tara va fi administrata, ca exista un aparat de stat cu care pot vorbi (citeste: „lupta”). De asta e ok ca a cistigat Geoana. Pentru mine. E bine.

Nu votez, dar ma tratez!

M-am intrebat cu cine sa votez, am ascultat discursurile si dezbaterile politice, iar in final am facut calcule. Pentru fiecare etapa am gasit un tratament. M-am vindecat.

Tratamentul 1. Eu cu cine votez?

Tratamentul 2. Lacrimi si revizuirea Constituiei

Tratamentul 3. Concluzii si calcule

Inca cinci ani de dimineti frumoase? Nu, merci.

Via Raluca.