Decizia „Crucifixul” – episodul 3. Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?

Cazul privind portul foulard-ului in scoli de catre fetele musulmane din Franta este deja celebru. S-a scris atit de mult despre subiectul respectiv, incit un simplu post pe blog nu poate surprinde riguros toate aspectele conflictului; asa stind lucrurile, in cele ce urmeaza incerc sa reconstruiesc istoria cazului si sa prezint principalele puncte de vedere exprimate pina cum.

Conceptul de laïcité este, cu siguranta, unul prin excelenta francez. Separarea Bisericii de Stat s-a produs inca din secolul XVIII, iar in 1905 a fost data legea care consfintea aceasta separare, lege aflata in vigoare si astazi. In chiar Constitutia sa semnata in anul 1946 (spre deosebire de constitutia statului german!), statul francez se declara “o republica sociala si democratica, indivizibila si seculara”. Cu toate acestea, statul francez recunoaste dreptul fiecarui individ de a-si practica propria religie.

Cazul foulard-ului s-a desfasurat, conform autoarei Joan Wallach Scott (in cartea sa The Politics of the Veil – Politica valului) in trei pasi care au insemnat tot atitea controverse. Cum inca nu am avut acces la carte, voi prelua rezumatul oferit de site-ul www.alternet.org.

Prima controversa a avut loc in octombrie 1989, cind trei eleve musulmane (Samira Saidani si Leila si Fatima Achaboun) au fost exmatriculate din liceul din Creil (situat la nord de Paris) de catre directorul Ernest Chénière, pe motivul ca au refuzat sa isi dea jos valul. A urmat o dezbatere nationala a cazului, cu atit mai animata cu cit contextul era unul propice: fundalul conflictului a fost asigurat de proaspata fatwa impotriva lui Salman Rushdie, de confruntarea Occidentului cu Iranul si de implinirea a fix 200 de ani de la Revolutia franceza. Controversa s-a incheiat in momentul in care Lionel Jospin, pe atunci ministru al educatiei, a ales sa lase Justitia sa decida in acest caz. Conseil d’État (Curtea Constitutionala a Frantei) a hotarit ca elevilor nu li se poate refuza intrarea in scoli doar pentru ca poarta val, dar in acelasi timp a lasat la latitudinea profesorilor si a directorilor puterea de a decide de la caz la caz daca asemenea simboluri care exprima afilierea la o religie sau alta pot fi permise.

A doua controversa a avut loc in anul 1994, si l-a avut in centrul ei pe acelasi Ernest Chénière, care intre timp isi folosise enormul capital public cistigat in conflictul din 1989 pentru a-si asigura un loc in Parlament, din partea partidului de centru-dreapta Rassemblement pour la République (“Adunarea pentru Republica”, ulterior dizolvata in UMP). In aceasta noua capacitate a sustinut o lege care urma sa interzica in scoli orice semne “ostentative” de afiliere religioasa. Desi argumentele oferite au fost aceleasi ca si in 1989, contextul politic era unul total diferit, fiind strins legat de razboiul civil din Algeria (1991-2002). Pentru Chénière si sustinatorii lui, lupta impotriva fundamentalismului islamic din Algeria cerea in mod imperativ o intarire a statului secular la nivelul politicii domestice.

A treia controversa a avut loc in anul 2003 si a fost cea care a constituit debutul lucrarilor comisiei guvernamentale pentru crearea legii interzicerii valului in scoli. Doua surori, Alma si Lila Lévy, au fost exmatriculate din liceul in care invatau, situat in suburbia Parisului numita Aubervilliers, pe motiv ca au refuzat sa isi dea valurile jos in timpul cursurilor. Cele doua surori sint fiicele unui avocat care se considera “un evreu fara Dumnezeu” si a unei profesoare algeriene din etnia Kabyle, care a fost botezata in religia catolica in timpul razboiului algerian (1954-1962). Fetele s-au convertit la Islam dupa divortul parintilor lor si au adoptat in acelasi timp valul ca parte a procesului convertirii. Intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, tatal lor a declarat: “Nu sint in favoarea valului, dar apar dreptul copiilor mei sa mearga la scoala. In timpul acestei controverse am descoperit nebunia isterica a anumitor ayatollahi ai secularismului care si-au pierdut in intregime bunul simt”.

In acelasi an, ca urmare a acestor controverse, s-a constituit comisia guvernamentala Stasi, numita asa dupa presedintele ei, fostul ministru Bernard Stasi. Patrick Weil, un membru al comisiei, se intreaba ce s-a schimbat din 1989, cind Curtea Constitutionala a considerat ca valul este permis in scolile publice, si pina in 2004, cind a fost aprobata legea interzicerii lui. Si raspunde: “In aceasta perioada, si in special in ultimii doi-trei ani, a devenit limpede faptul ca in scolile in care citeva fete musulmane poarta valul si altele nu il poarta, exista o puternica presiune pe ultimele ‘sa se conformeze’. Aceasta presiune zilnica ia diferite forme, de la insulte si pina la violenta. In viziunea agresorilor (majoritatea barbati), aceste fete sint ‘musulmane rele’, ‘curve’, care ar trebui sa urmeze exemplul surorilor lor care respecta prescriptiile Coranului”. Citatul este preluat de pe site-ul Open Democracy (sursa), unde Patrick Weil a semnat un articol in sprijinul legii respective. Mai jos traduc un alt citat, in care autorul explica decizia luata de comisia Stasi:

“Dupa ce am ascultat toate partile implicate, am ajuns la concluzia ca aveam de facut o alegere dificila in privinta tinerelor fete musulmane care poarta valul in scolile publice. Ori hotaram sa lasam situatia asa cum era, si in acest fel sustineam un context care nega libertatea de alegere celor – marea majoritate – care nu doresc sa poarte valul; ori hotaram sa introducem o lege care rapea libertatea de alegere a celor care doreau sa il poarte. Am hotarit sa oferim libertatea de alegere primelor in timp ce se afla in perimetrul scolii, lasind in acelasi timp ultimelor toata libertatea privind viata lor in afara scolii. Dar in orice caz – si asta vreau sa subliniez de la inceput – libertatea de alegere completa pentru ambele parti nu a fost, din nefericire, o optiune pe care sa o fi avut. A fost vorba mai putin de o alegere intre dreptul la libertate si restringerea lui, cit o alegere intre doua drepturi la libertatea alegerii”.

Legea a fost votata de Parlament pe 10 februarie 2004, cu 494 de voturi “pentru” si 36 “impotriva”. Foarte interesant, cel mai mare partid care a votat impotriva legii a fost Partidul Comunist Francez, cu 14 voturi “impotriva”, 7 “pentru” si 3 abtineri. Cu doar trei luni inainte, conducerea PCF declara ca “Sintem impotriva unei legi care, sub masca secularismului, ar avea drept consecinta stigmatizarea unei intregi populatii” (sursa). Legea a fost semnata de presedintele Chirac in martie si a intrat in vigoare in urmatorul an scolar, adica in septembrie 2004.

Desigur, reactiile au fost dure de ambele parti, cu atit mai mult cu cit legea atingea cel mai mare grup etnic din Franta, unde musulmanii numarau, la acea vreme, intre patru si cinci milioane de indivizi, din totalul populatiei de 60 de milioane de locuitori ai Frantei. Cu putin inainte de aprobarea legii zece mii de persoane, in marea lor majoritate femei musulmane, s-au adunat intr-un mars de protest la Paris. Proteste similare si demonstratii ale femeilor musulmane au avut loc si in alte orase din Europa si Orientul Mijlociu (sursa).

Multe personalitati franceze au sustinut decizia. Presedintele Jacques Chirac a numit valul “o forma de agresiune”, economistul Jacques Attali l-a considerat “un urmas al zidului Berlinului”, iar filosofii Bernard-Henri Lévy, Alain Finkielkraut si André Glucksmann l-au catalogat drept “o parghie in lunga lupta dintre valorile democratice si fundamentalism”, “o insulta la adresa educatiei”, respectiv “o operatiune terorista” (sursa).

De cealalta parte, in mod surprinzator, portavocea sustinatorilor dreptului musulmancelor de a purta valul in scoli a fost chiar prestigioasa organizatie internationala Human Rights Watch. Conform lui Kenneth Roth, directorul executiv al acestei organizatii, legea este “o atingere nejustificata a dreptului privind libertatea practicarii religiei (…) Pentru multi musulmani, purtarea valului nu este doar o expresie a propriei religii, ci este o obligatie religioasa” (sursa). Pe site-ul organizatiei (aceeasi sursa) se spune ca “legea internationala a drepturilor omului obliga statele sa evite constringerile in materie de libertate religioasa, iar aceasta obligatie trebuie avuta in vedere atunci cind se ia in calcul crearea unui cod al uniformei. Prohibitia valului in Franta, la fel ca si legile din anumite tari musulmane care forteaza fetele sa poarte valul in scoli, violeaza acest principiu”.

Mass-media au alimentat la rindul lor puternic conflictul. De pilda, mai toate ziarele franceze si internationale au scris la acea vreme ca legea interzice simbolurile “ostentative” care arata apartenenta religioasa; insa, desi yarmulke-le evreiesti si crucile crestine mari erau de asemenea interzise, nimeni nu putea nega realitatea ca legea era facuta de fapt cu scopul clar al eliminarii valului musulman din scoli (sursa 1; sursa 2). Mai mult, legea nu interzice “medalioanele, crucile mici, stelele lui David, miinile Fatimei si exemplare mici ale Coranului” (sursa). Desigur, ce inseamna o “cruce mica” nu se explica exact…

Confuzia a fost intretinuta de chiar membrii comisiei. Patrick Weil, pe care l-am citat mai sus, a declarat in acelasi articol ca in viitor se vor dezvolta mai multe scoli private musulmane, in care copiii vor putea sa poarte val si sa fie educati inclusiv religios, conform religiei si traditiei lor. Aceste scoli vor urma sa primeasca mari subventii din partea statului (care oricum subventioneaza pe scala larga si scolile catolice), astfel incit educatia in aceste scoli sa nu fie costisitoare pentru parinti. Mai mult, pentru a integra comunitatea musulmana si pentru a arata ca statul francez o respecta, comisia Stasi a propus ca cele mai importante sarbatori religioase ale confesiunilor minoritare (precum Yom Kippur si Eid-al-Adha – sursa) sa fie recunoscute ca sarbatori publice la nivel national. Propunerea a fost respinsa de guvern, insa 40% din populatie a sustinut-o, iar in articolul sau Patrick Weil se declara increzator ca aceasta propunere va reveni pe agenda publica (sursa).

In acelasi sens, Laila Lalami, junalista la The Nation, scrie ca notiunea de laïcité pare sa integreze catolicii si sa fie intransigenta cu alte religii: “De exemplu, legea din 1905 care separa biserica de stat a ingaduit elevilor sa aiba ca zi libera duminica, pentru a putea merge la biserica. (…) La ora actuala contributia guvernului francez la bugetele scolilor catolice este de 10%. Calendarul scolar respecta doar sarbatorile catolice. Cu toate acestea, in ciuda dublei masuri cu care conceptul de laïcité este aplicat in scoli, cei care s-au opus valului si-au clamat puternic atit atasamentul lor fata de laïcité, cit si importanta secularismului pentru supravietuirea Republicii” (sursa).

Un alt motiv de confuzie a fost constituit si de sondajele oferite prin intermediul mass-media in acea vreme. De pilda, in cartea sa Why the French Don’t Like Headscarves: Islam, the State, and Public Space, John R. Bowen mentioneaza cum, conform unui sondaj de opinie, 49% dintre femeile musulmane din Franta sustineau legea care interzicea portul valului, in timp ce 43% i se opuneau (sursa). Un alt sondaj a aratat ca 70% din cetatenii francezi sustineau aceasta lege (sursa).

[Nota: Cititi si episoadele precedente ale serialului Decizia „Crucifixul”: CEDO vs. Italia: Episodul 1. Introducere; Episodul 2. Precedentul Germania – Nazismul Curtii Constitutionale?; urmatorul episod va aparea poimiine, duminica, 29 noiembrie, si se va numi „Precedentul Franta (II) – ‘Problema musulmana?'”]