Tinutul Secuiesc fata cu autonomia. Raspuns lui Alex

Acest post i se datoreaza (si ii este dedicat) in primul rind cititorului meu Alex, si constituie rezultatul incercarii de a raspunde unei importante provocari ridicate de el intr-un comentariu la postul meu anterior (vezi postul: „Rusia vs. Georgia: davai ceas, davai palton”).

Doua precizari initiale. In primul rind, trebuie sa imi cer scuze pentru lipsa promptitudinii in ceea ce priveste raspunsul meu. Momentan ma aflu intr-un sat din Vaslui, conexiunea net e groaznica si site-ul wordpress este, din motive care ma depasesc, aproape inaccesibil. In al doilea rind, ma bucur sa il vad pe Alex din nou activ pe blog. Nu de alta, dar, asa cum am mai spus, rar gasesti oameni care sa critice in mod rational si fara isterie. Iar atunci cind iti gasesti astfel de critici, cel mai cuminte lucru este sa ii pastrezi.

Alex nu accepta foarte usor opinia mea, conform careia asa-zisul „Tinut Secuiesc” (la fel ca si Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud si Transnistria) are dreptul de autoguvernare. Alex ma intreaba: „Explica-mi te rog de ce un locuitor de etnie maghiara al Harghitei de exemplu are dreptul la autoguvernare daca vrea si un locuitor de etnie maghiara al Clujului nu. De ce un locuitor de etnie romana al Covasnei de exemplu (unde romanii sunt 20%) nu are dreptul la autoguvernare daca un locuitor de etnie maghiara al Covasnei decide asa. In fine explica-mi te rog de ce eu ca cetatean roman nu am dreptul la autoguvernare in localitatea mea daca nu imi convine conducerea de la Bucuresti (sa presupunem ca am votat cu opozitia la ultimele alegeri) si nici conducerea judetului, pe cand un cetatean roman de alta etnie are dreptul daca el decide ca nu-i plac “miticii”.”.

Cred ca raspunsul la intrebarea lui Alex ar trebui sa fie un rezultat combinat al ideilor provenite din doua cimpuri distincte ale filosofiei politice :

1) domeniul numit „political obligation”. Intrebarea principala  a acestei teme e urmatoarea: De ce legile statului meu au autoritate asupra mea? De ce sint obligat sa respect legile unui stat guvernat de un regim pe care eu nu il accept?

Unii au incercat sa raspunda la aceste intrebari, si s-au dat mai multe raspunsuri. Ofer in continuare doar citeva: a) sint obligat sa respect legile unui stat atita timp cit eu mi-am dat consimtamintul sa traiesc in acest stat, fie si prin simplu fapt ca traiesc in acest stat, ca nu vreau sa emigrez (principiul consimtamintului); b) sint obligat sa respect legile statului care mi-a oferit anumite bunuri si facilitati, precum educatia, salariul minim garantat etc. (principiul fair-play-ului); c) sint obligat sa respect legile unui stat, atita timp cit acele legi sint rezultatul unui proces democratic (principiul democratiei); etc.

Astazi, autorii din domeniu recunosc, in general, ca un singur principiu nu poate justifica intreaga problema a obligatiei politice. Ca atare, au inceput sa combine diverse principii. Personal, agreez o combinatie intre principiul consimtamintului si cel al democratiei. Cu alte cuvinte, sint obligat sa respect legile unui stat atita timp cit: a) am libertatea de a emigra; b) aleg (din varii motive) sa nu emigrez; c) statul este liberal-democratic (adica legile sint rezultatul unui proces democratic, si in plus beneficiez de un cumul de drepturi liberale precum dreptul de a vorbi liber, dreptul de a nu fi discriminat etc. – drepturi garantate prin constitutie si care, in consecinta, nu sint supuse votului popular).

2) Bine, veti spune, dar daca eu, cetatean roman, am asemenea obligatii fata de statul roman (indiferent pe ce principii le bazam), atunci aceeasi obligatie o au si ungurii (evident ca nu e nici o diferenta intre secui si unguri, Alex) din Transilvania, si ei tot cetateni romani. Eu de ce trebuie sa respect legile statului roman, iar ei nu? De ce ar trebui ei sa aiba dreptul de a incalca legile si a se autoguverna?

Imi este greu sa dau un raspuns aici, pentru ca intram in a doua tema de filosofie politica, una pe care deocamdata nu o stapinesc. E vorba de tema secesiunilor. Intrebarea principala a acestui subiect este: au anumite grupuri drept de secesiune - si daca da, ce fel de grupuri si ce tipuri de secesiune? Aici se vorbeste, printre altele, si de conditiile de principiu pe care trebuie sa le indeplineasca un grup pentru a avea dreptul la secesiune (grupul trebuie sa fie majoritar - o majoritate mare, evident - , sa se guverneze democratic, etc.).

Asa ca prefer sa nu intru in aceasta tema pe care nu o cunosc. Haideti sa judecam cu propria noastra minte. Sa luam exemplul Kosovo, care e mai putin sensibil pentru romani decit exemplul Tinutului Secuiesc.

In Kosovo exista o populatie de aproximativ 90 % albanezi si aproximativ 10 % sirbi. Exista un argument principal pro si unul principal contra secesiunii Kosovo. Le prezint intr-o forma mult simplificata. Argumentul contra: Kosovo e o regiune istorica a statului national sirb, e chiar leaganul civilizatiei sirbe. Argumentul pro: Kosovo e populat actualmente de o populatie majoritara de 90 la suta albanezi, o populatie ce doreste sa se autoguverneze, si sa nu fie guvernata de un alt stat etnic.

Acum, mie mi se pare ca argumentul “istoric” trebuie sa paleasca in fata argumentului “uman”. O fi Kosovo parte a Serbiei – dar vorbim totusi de oameni actuali, cu vieti si dorinte proprii. Iar daca una dintre cele mai arzatoare, una dintre cele mai capitale dorinte ale lor este autoguvernarea, nu vad de ce ar trebui sa le fie refuzata, cel putin atita timp cit indeplinesc o suma de conditii ale secesiunii (suma de conditii ce ar trebui aprobata, sa spunem, de Natiunile Unite).

La fel si cu Tinutul Secuiesc. Nu stiu exact care este proportia de maghiari si romani, dar cred ca este una destul de covirsitoare (in favoarea maghiarilor) care sa justifice, alaturi de indeplinirea altor conditii, secesiunea. Un roman din Covasna sau un maghiar din Cluj nu pot avea (deocamdata) acest drept, intrucit etniile reprezentate de ei nu indeplinesc conditiile respective - cel putin nu indeplinesc criteriul majoritatii.

Cred ca, in acest fel, asa-zisul “conflict” roman-maghiar si-ar demonstra caracterul de cea mai mare farsa din istoria relatiilor inter-etnice din Romania.

Numai ca nu trebuie sa uitam aici un lucru extrem de important, si anume viziunea pe care o avem fiecare dintre noi asupra Europei, si asupra chestiunii autoguvernarii in cadrul constructiei europene.

Personal prefer o Europa a regiunilor (Europe des regions) decit o Europa a statelor (Europe des patries). Daca vreti, deci, un fel de federalizare de tip german, unde fiecare land are propriul sau parlament, deci se autoguverneaza, exceptind anumite chestiuni de politica externa, aparare, servicii sociale, etc. – lucruri care tin de guvernul central. Daca, deci, lasam la o parte principiul statului national, etnic si unitar (o frauda, o crima, o mare pacaleala, un construct fals, o iluzie, o absurditate gaunoasa care a facut miliarde de victime in ultimele trei secole) si daca aplicam principiul „Europei regiunilor”, atunci o eventuala „secesiune” administrativa a asa-zisului Tinut Secuiesc, sau a Olteniei [in cadrul Europei unite] nu e cu nimic mai grava decit „secesiunea” administrativa a landului Baden-Wurtemberg in Germania.

Putem merge mai departe si putem gindi intregul glob politic in acest fel (stiu, ideea e naiva, dar in nici un caz irationala sau utopica - „you may say that I’m a dreamer / but I’m not the only one…”).

Stiu, oamenii sint prea putin rationali si prea putin doritori de schimbari radicale, fie ele schimbari in bine. Iata, de exemplu, cit de usor a murit promitatorul proiect al constitutiei europene. Sa nu uitam insa ca si proiectul unei Europe unite, propus de nimeni altul decit Immanuel Kant in urma cu 300 de ani, a avut nevoie de atita amar de timp pentru a-si demonstra macar viabilitatea. Sper ca, in timp, ceea ce propun eu aici (inclusiv constitutia europeana) va deveni realitate. Este unul dintre motivele care imi fac atit de draga filosofia si teoria politica.

Rusia vs. Georgia: „davai ceas, davai palton”

Ca si cum razboiul ruso-georgian in sine nu ar fi fost destul de oribil si absurd, reporterii de pe linia frontului ne transmit snoave menite a ne asigura, daca mai era nevoie, de imuabilitatea paradisiaca a spiritului absolut rus. Soldatii rusi fura, fura de rup pe oriunde trec. Daca insa acum saizeci de ani se limitau la ceasurile si paltoanele amarastenilor, acum au trecut la calculatoare, materiale de constructie, si chiar… ochelari de soare.

Dar, desigur, asta e doar o interpretare, una capitalist-imperialista. De fapt, georgienilor, „Putin si poporul rus libertatea le-a adus”. Intre „davai”-ul din al doilea razboi mondial si „pax rusiana” mileniului trei, libertatea in Caucaz se traduce prin dreptul sfint de a fi umilit, furat, violat, ucis.

Doua momente imi staruie in minte. Primo: a doua descalecare a lui Putin, ales cu voturile a peste 80 la suta din populatie. Secundo: studentul rus idiot de la CEU – Gender Studies, care acum doi ani imi explica cit de mult il iubesc ei pe tzarul Putin.

Dar cind Soljenitin insusi l-a ridicat in slavi pe noul tatuc al natiunii, cind Mihalkov insusi compune filme de propaganda menite a-l insfinti pe tzar, la ce sa te astepti de la un popor de mujici imbuibati cu vodca, care pupa cu iubire cizma ce-i zdrobeste? Ce sa ceri de la o populatie care accepta senina crime ordonate de stat, mortile unui Litvinenko sau a unei Politkovskaia? Poporul rus imi face greata.

Solutia crizei e simpla. Rusii nu au ce cauta pe teritoriul Georgiei. Georgia insasi nu are dreptul sa atace vreuna din regiunile separatiste. Argumentele istorice de gen „stat national si suveran” sint depasite si inutile. Orice grup care isi doreste autoguvernarea ar trebui sa detina de facto acest drept, indiferent ca regiunea se numeste Kosovo, Abhazia, Transnistria sau Tinutul Secuiesc. Intre „dreptul istoric” al statului national si dorinta indivizilor actuali, a te agata de abstractia istorica releva timpenia pura.

Si in aceste momente, capul plesuvo-cretin al „stralucitului” presedinte roman a mai produs o… „pasarica”. Citez: „Statul roman va sustine intotdeauna drepturile individuale, dar se opune ferm drepturilor colective”. Bravos, natiune! Halal sa-ti fie! Oricita diarie i-ar produce basescului si celor ca el, dreptul homosexualilor de a se casatori, sau dreptul unei colectivitati de a se autoguverna sint drepturi colective de care nimeni nu va mai putea, in viitorul apropiat, face abstactie.

Pina atunci insa, scrobitul politician european, deopotriva cu impotentul presedinte american, tremura-vor mult timp inca in fata soldatului rus cu palton si ceas, beat cui si indobitocit prin spalarea creierului. Si asta e cel mai tragic.

Vacanta de vara - editia 2008

Privita pe scurt, vacanta mea de vara arata asa: trei saptamini in Franta (foarte frumos, dar foarte obositor si usturimi in talpi de la atita mers); nenumarate si interminabile vizite la diverse cabinete medicale cu bunica si cu Olga; colindatul farmaciilor; facutul cumparaturilor pentru diverse persoane, uneori ore intregi, alteori de mai multe ori pe zi (doar avem masina, nu?!); traseul obligatoriu Iasi-Laza si Laza-Iasi (de mai multe ori, evident); schimbatul acoperisului bunicii, cu tot ceea ce implica el (bani, muncitori, munca, mult zgomot, etc.); reparatii capitale si extinse la casa parintilor Alinei (idem); operatia articulatiei Olgai (foarte scumpa, si ore intregi pierdute cu pregatirea pre- si asistenta post-operatorie); schimbatul ochelarilor, care pur si simplu mi-au crapat in mina (foarte scumpi, si iar timp pierdut); schimbatul parbrizului masinii, multumita unor tiganusi care aruncau cu pietre dupa pere, pietre care au ricosat unde nu trebuia (multa alergatura  intre politie, firma de asigurari si service; multe acte si formalitati; multi nervi si multa caldura); revizia la masina, plus RCA-ul si CASCO (multi, foarte multi bani si foarte multe acte si foarte mult timp pierdut); certuri cu persoane care la un moment dat mi-au fost dragi (multa nepasare acum); intilnirea cu oameni pe care am incercat din rasputeri sa ii evit (mult teatru, si un Iasi mult prea mic).

Am descoperit ca mai toti apropiatii nostri au doua idei preconcepute si riguros false: a) odata veniti in vacanta, nu mai avem absolut nimic de facut, asa ca sintem persoanele potrivite pentru a rezolva toate problemele celor doua familioane (extinse mult, dincolo de nucleul normal); b) la Budapesta nu am facut nimic, mai pe romaneste am frecat menta, asa ca ar fi si lipsit de bun simt – nu-i asa! – sa nu ne trezim dimineata la prima ora si sa nu muncim / umblam / rezolvam probleme pina seara tirziu.

Cum va imaginati, am avut timp de citit, scris si odihna de m-am (ne-am) spart.

Nu vreau sa intru in amanunte despre viata mea personala. Tot ce vreau sa subliniez este faptul ca, de citiva ani, venirea acasa echivaleaza pentru mine (si pentru Alina) cu drumul parcurs de un detinut catre esafod. Pentru noi, “acasa” inseamna, acum, Budapesta. Anul viitor va insemna, poate, altceva. Si “vacanta” inseamna timpul petrecut departe de Romania.

Pentru ca nici Iasul nu mai e ce a fost. Cum e normal, lucrurile se schimba, cladirile se innoiesc, locurile au o cu totul alta infatisare. “Garofita” a devenit “Aurora”: ce lipsa de imaginatie! “Zoiosul” a disparut, s-a transformat intr-un maidan plin de mizerii. Am incercat sa ma plimb prin locurile o data dragi – locuri in care am citit, m-am plimbat cu prietenii, am iubit, am baut, am plins. Acum locurile astea nu imi mai spun nimic. Mult, mult plictis. Si praf, si gunoi, si aglomeratie, si o sumedenie de coji de seminte pe trotuare. Si multa nesimtire a soferilor, a moldovenilor, a romanilor.

Si multa canicula. Cum poti citi sau scrie, cum iti poti stapini nervii cind esti lac de transpiratie? Am dus dorul orasului francez Lille, unde temperatura normala era de 19-20 de grade…

Si numai doua sau trei momente de bucurie, alaturi de prietenii dragi. Daca nu ar fi bunica mea, mersul meu la Iasi s-ar limita la o singura zi pe an: o vizita la mormintul bunicului dimineata, si eventual o bere fara alcool cu putinii membri ai familiei si prietenii care nu au putut veni ei la noi, sau cu care nu ne-am intilnit in alta parte (in timpul anului) dupa-amiaza. E mai mult decit de ajuns. Cioran, al carui mormint l-am vizitat cind am fost in Paris, spunea ca Moldova este o regiune imposibila. Nevoit sa stea in Iasi, capitala ei, pentru doua saptamini, si-ar fi pierdut mintile daca nu ar fi baut mult. Eu cred ca avea dreptate.

France: July 4-21, 2008

I have to apologize for my silence… The problem is that after we came back in Romania, so many problems appeared! The roof of my grandmother’s house is broken, and the rain manages to get inside… Olga has a problem with one of her legs (the same leg that was operated last year), so she has to undergo another surgery… And a real miracle happened: the Bahlui River was under the “yellow code”!

I myself have another problem, too. It seems that for three weeks I struggled to speak in French so hard, that now I have real problems when I’m trying to speak and write in English. So I will be very short, for now. This was our program:

1) 4^th of July: Bucuresti (Romania) – Bruxelles (Belgium) [by plane]; Bruxelles (Belgium) – Wattignies (France) [by car]. Wattignies is a small town situated close to Lille, and it is Misha and Dany’s hometown

2) July 5-6, 2008: Wattignies (lots of pictures)

3) July 6-7, 2008: Lille

4) July 9, 2008: Seclin (another little town close to Lille)

5) July 10, 2008: Lille (again)

6) July 10-14, 2008: Ray-sur-Authie (the “Nord – Pas-de-Calais” region) and surroundings. We visited the small and nice town Hesdin (July, 11), the old village Dompierre sur Authie and its surroundings (July, 11 and 14), the fishermen’s town Etaples (July, 12), Saint Cecille (we swam in the North Sea), the old medieval town Montreuil (July, 12).

7) July 15, 2008: we visited the extraordinary medieval town Bruges (Belgium), with which Alina fell in love a long time ago.

July 16, 2008: Lille, Palais de Beaux Arts (one of the best Art Museums in France)

9) July 17 – 19, 2008: Paris:

 

July, 17: Louvre – the first “Arc de Triomphe” – Jardins des Tuileries – Obelisk (Place de la Concorde) - Champs Elysee – Palais de L’Elysee - Arc de Triomphe – the Seine river – La Tour Eiffel – Dome des Invalides - Ministere des affaires etrangeres – Assemblee nationale) (the lower house of the bicameral Parliament of France) - Musee d’Orsay – Institut de France (Academie francaise) – Bourse de Paris – National Bank of France – Rue de L’Odeon – Odeon Theatre – Le Cartier Latin – Notre Dame

 

July, 18: Notre Dame- the monument of the French martyrs (2^nd World War) – Seine and les bouchinistes – Sorbonne – Jardin du Luxembourg and the French Senate (Palais du Luxembourg) – Boulevard du Montparnasse – Cimetiere Montparnasse (we drank at Cioran’s, Eugen Ionesco’s, Sartre’s, Brancusi’s and Baudelaire’s tombs) – Montmartre – Sacre Coeur – Boulevard de Clichy and the Moulin Rouge – Le Cartier Latin – Notre Dame

 

July, 19: I visited the Louvre (I had time only for the first floor, but I managed to see Venus of Milo at the ground floor). Alina visited The Georges Pompidou Center.

 

10) July, 21: Wattignies – Lille – Bruxelles – Bucuresti- Iasi

 

 

You can watch some pictures below. More pictures here.

Below: the first picture: Montreuil (Franta); the second picture: Bruges (Belgia); the following pictures: Paris (France)

 

        

 

          

 

     

Plec in Franta!

In urmatoarele trei saptamini voi fi in Franta. Mergem la sora Alinei, in Lille, vom vizita doua zile Parisul, facem plaja la Marea Nordului daca vremea tine cu noi, iar in cazul in care buzunarul nu e gol inca poate ajungem la Bruxel sau pe tarmul englez.

Probabil nu voi mai avea timp sa intru pe net, asa ca va urez tuturor vacanta placuta! Ne reintilnim la sfirsitul lunii!

My favorite writer

  Wilhelm Hauff (1802-1827)

  Lichtenstein Castle (located near Honau in the Swabian Alb, Baden-Wurttenberg, Germany)

The first book I read in my life was “Fairy Tales”, written by Wilhelm Hauff. It is, in my view, probably one of the best books ever written. And Hauff (a German Romanticist writer)… well, if you have time, just read something about his life and work here and here.

You can read some of his Fairy Tales in English here. If you are a German reader, you may want to take a look at more Fairy Tales here.

Works of Wilhelm Hauff at Project Gutenberg here.

Quotes

In English:

1. “I disagree with what you say; but I will defend until my last breath your right to say it” (Voltaire, my translation)

2. “Deficiency in judgement is properly that which is called stupidity; and for such a failing we know no remedy. A dull or narrow-minded person, to whom nothing is wanting but a proper degree of understanding, may be improved by tuition, even so far as to deserve the epithet of learned. But as such persons frequently labour under a deficiency in the faculty of judgement, it is not uncommon to find men extremely learned who in the application of their science betray a lamentable degree this irremediable want” (Immanuel Kant, Critique of Pure Reason)

3. “The dog respects the man, the cat swindles him, only the pig considers him as an equal” (Confucius - my translation)

4. “Dangerous tools should be taken away from the fool’s hands. Let’s start with pens” (Frank Llyod Wright, my translation)

5. “True human goodness, in all its purity and freedom, can come to the fore only when its recipient has no power. Man­kind’s true moral test, its fundamental test (which lies deeply buried from view), consists of its attitude towards those who are at its mercy: animals. And in this respect mankind has suffered a fundamental debacle, a debacle so fundamental that all others stem from it” (Milan Kundera, “The Unbearable Lightness of Being”)

6. “… This above all: to thine own self be true,

And it must follow, as the night the day,

Thou canst not then be false to any man”

(William Shakespeare, Hamlet, Prince of Denmark)

 

7. “I never think of the future: it comes soon enough” (Albert Einstein)

 

8. “Look in my face: my name is Might-have-been” (Dante Gabriel Rosetti)

 

In German:

 

1. “Philosophieren heisst eigentlich nicht leben, leben heisst eigentlich nicht philosophieren” (Fichte)

 

2. “Wir sind nichts; was wir suchen, ist alles” (Holderlin, Hyperion)

 

 

In Romanian:

 

1. „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

 

2. “Ceea ce creste-n singuratate e doar ce-aduce fiecare cu sine, chiar si bestia din el. De aceea eu nu recomand prea multora singuratatea […]

Iar daca marea lovitura ati ratat-o, oare sunteti si voi niste ratati? Iar daca insiva voi v-ati ratat, e oare omul pentru-aceasta-un ratat? Iar daca omul e ratat, ei bine: inainte! Inainte! […]

Cu cit ceva e mai de pret, cu-atit e mai greu de obtinut. Voi, oameni superiori, ce va aflati aici, nu sunteti toti – niste ratati?

Fiti voiosi, ce-are-a face! Mai sint atitea lucruri cu putinta! Deprindeti-va sa rideti de voi insiva, asa cum trebuie sa rideti!” (Friedrich Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra, p. 370)

 

3. “Eu spun deci: orice fiinta care nu poate actiona altfel decit sub Ideea de libertate este, tocmai de aceea, din puct de vedere practic, intr-adevar libera, adica pentru ea sunt valabile toate legile care sunt unite inseparabil cu libertatea” (I. Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor)

 

4. “Din pacate, si analiza stiintei – ‘filosofia stiintei’ – este aenintata sa degenereze intr-o moda si sa devina o chestiune de specialitate. Dar filosofii nu trebuie sa fie specialisti. In ce ma priveste, ma intereseaza stiinta si filosofia numai fiindca doresc sa invat ceva despre enigma lumii in care traim si despre enigma cunoasterii acelei lumi de catre om. Si socot ca numai o renastere a interesului nostru pentru aceste enigme poate salva stiinta si filosofia de specializarea ingusta si de credina obscurantista in calificarea speciala a expertului, in cunoasterea si autoritatea lui personala; o credinta ce se potriveste, din pacate, asa de bine erei noastre ‘post-rationaliste’ si ‘post-critice’ care se dedica cu mindrie distrugerii traditiei filosofiei rationaliste si a gindirii rationale insasi” (Karl Popper, Logica cercetarii)

 

5. “Ti-am mai spus-o si alta data, jupine, fiecare cu raiul lui. Pentru tine, raiul va fi ticsit de carti si de mari damigene de cereala. Pentru altul, va fi plin cu butoaie de vin, de rom, de coniac. Pentru altul, cu teancuri de lire sterline. Pentru mine raiul inseamna asta: o odaita parfumata cu rochii baltate, sapunuri de toaleta, un pat foarte lat cu arcuri si, linga mine, o muiere” (Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba)

 

6. “O noua vrere ii invat pe oameni: sa-si stie drumul si sa-l vrea cu dinadinsul, cel strabatut de ei orbeste, sa simta ca e drumul bun, sa nu-l mai paraseasca pe furis, asemenea bolnavilor si muribunzilor!” (Friedrich Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra)

 

7. “Viata noastra nu este un vis – dar ea trebuie sa devina si va deveni poate unul” (Novalis, Intre veghe si vis)

 

8. “Atit omul, cit si animalele, au aceleasi senzatii si impresii, pasiuni, impulsuri si emotii similare, unele chiar mai complexe cum ar fi gelozia, ambitia, recunostinta, vanitatea […] posedind aceleasi capacitati de imitatie, atentie, ratiune, alegere, memorie, imaginatie, asociatie de idei, inteligenta desi in grade diferite” (Charles Darwin)

Adevarul

Motto: „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

 

Profesorul Kis ne-a povestit acum doi ani o intimplare adevarata. Un mare scriitor polonez si cunoscut dizident al regimului comunist (Janos nu a dorit sa ne dezvaluie numele sau) a fost insurat vreo 15 ani cu o femeie foarte frumoasa, si traiau o poveste de dragoste pentru care multi ii invidiau. Omul a murit cu un an inainte de caderea comunismului, si nu a reusit sa-si traiasca visul libertatii. Dupa instaurarea democratiei si accesul la dosarele securitatii de stat, s-a descoperit insa ca sotia lui era de fapt informator al politiei secrete. A fost infiltrata initial ca una dintre studentele scriitorului respectiv; apoi profesorul s-a indragostit de ea, si relatia a fost aprobata si incurajata, in secret, la cele mai inalte niveluri. Exista si o inregistrare audio intre femeie si seful ei direct, in care nenorocia ii spune ca a fost ceruta in casatorie, si il intreaba pe ofiter care sint dispozitiile: sa accepte propunerea, sau nu? I s-a ordonat sa accepte mariajul, si ani intregi fiecare miscare a dizidentului a fost raportata politiei secrete cu minutiozitate criminala. Si intrebarea care ne macina pe multi dintre noi este: ar fi trebuit acel om sa traiasca pentru a afla adevarul? Sau a fost norocul lui ca a murit inaintea caderii comunismului?

 

Nu stiu daca exista raspunsuri corecte la aceasta intrebare. Unii fosti dizidenti, printre care Janos insusi, nu vor sa-si cerceteze dosarele intocmite de politia secreta: prefera sa NU afle ca, de exemplu, omul pe care il credeau cel mai bun prieten le era, de fapt, cel mai periculos dusman. Altii ar dori sa-si rasfoiasca dosarele, sa lamureasca o data pentru totdeauna problema trecutului, dar nu au acces la ele.

 

Nu stiu ce sa spun. In Biblie ni se spune ca adevarul ne va face liberi. Ciudat, dar si adversarii religiei, ateistii cei mai neinduplecati, cred acelasi lucru. Fiecare intelege ce vrea prin “adevar”, si multi sint in stare sa strice prietenii, sa distruga vieti sau chiar sa omoare pentru „adevarul” lor. Intrucit adevarul la care ei se inchina si de care singuri s-au legat ii va face, vezi draga-Doamne, liberi.

 

Ma indoiesc. M-am intrebat de multe ori de ce valoarea numita “adevar” este mai intotdeauna pusa inaintea celorlalte valori. In afara de bietul Platon, toti au pus “binele” pe locul doi, “frumosul” a fost exilat in afara “top ten”-ului, iar despre “fericire” s-a spus ca l-ar face pe om un porc satisfacut. “Adevarul” insa innobileaza, adevarul ne face liberi, adevarul ne da orgasmele cele mai puternice, adevarul merita cautat. Mincam adevar si ne cacam adevar. In partea negativa a spectrului valoric, lucrurile stau la fel: daca injuri pe cineva, daca il faci albie de porci, daca te porti urit fata de el nu e atit de grav ca atunci cind il minti. Putem ierta o trimitere la origini, o birfa, un comportament urit – dar nu o minciuna.

 

Parca ii aud pe prietenii mei credinciosi miriind. I-as ruga sa se abtina, si sa-si aminteasca de Apostolul Pavel, care lista trei valori capitale (iubirea, nadejdea si credinta), sustinind ca iubirea este cea mai importanta dintre ele. Nici urma de adevar, deci.

 

Ii aud de asemenea pe prietenii mei atei si promotori ai valorilor stiintifice miriind inca mai dihai. Si pe ei i-as ruga sa se abtina. Nu am atacat nici un moment cautarea adevarului in stiinta. Dimpotriva, admir acest tip de cercetare si uneori imi pare rau ca nu am ales alta profesie, care m-ar fi facut sa fiu in primele linii ale bataliei pentru cucerirea spatiului, pentru distrugerea cancerului, si asa mai departe. Preocuparea mea se situeaza insa intr-un cu totul alt registru. Ma intereseaza importanta adevarului ca valoare, alaturi de alte valori, pentru viata fiecaruia dintre noi si pentru societate (pe care o vad aici ca viata in spatiul public) in general.

 

Sa presupunem ca putem demonstra cu exactitate ca Dumnezeu nu exista. Sa presupunem mai departe ca demonstratia noastra este atit de covingatoare, incit nici cel mai inrait credincios nu o poate nega, si aflat in fata ei isi va pierde credinta. Ma intreb: avem dreptul sa-i aruncam acest adevar in fata? Cu ce drept consideram noi in aceasta situatie ca valoarea „adevar” este mai presus decit valoarea „fericire”? Daca il „luminam” (ce cuvint oribil, care denota o actiune tiranica si criminala) pe acel individ, dar in schimb il bulversam si – intrucit pentru el religia era initial un lucru capital pentru el– practic ii ruinam viata, sa cheama ca am facut un lucru bun ierarhizind in acest fel adevarul si fericirea?

 

Si cum ar arata acest lucru la nivelul general al diverselor societati? Daca Dumnezeu nu ar exista si am dovedi fara tagada acest lucru, am fi noi pregatiti sa inlocuim covirsitoarea influenta pacificatoare a crestinismului si a altor religii, astazi, cu altceva?

 

De cealalta parte, strict stiintific vorbind, ce motiv am avea sa punem adevarul inaintea altor valori? Adevarul nu aduce fericire, nu aduce pace, liniste sau multumire. De ce sintem atit de nerabdatori sa oferim granturi de zeci de miliarde de euro pentru (iau un exemplu aleatoriu) acceleratorul de particule din Elvetia (care ne-ar putea aduce importante cunostinte despre originea universului), dar nu prea oferim fonduri pentru un proiect care i-ar putea face pe oameni mai fericiti? Mai direct: de ce „adevarul” cistiga granturi, iar „fericirea” si „binele” nu?

Cazul Julia - Posedare demonica?

Richard E. Gallagher, profesor de psihiatrie clinică la New York Medical College, scrie despre un caz de posesie demonica. El argumentează că până şi cele mai sceptice personalităţi ar găsi cazul Juliei „mai degrabă convingător“ (EvZ). Un articol in Evenimentul Zilei aici. Desigur ca nu poti fi decit sceptic cind auzi asa ceva, si totusi: cunoscind cit-de-cit mediul academic si stiind cit de mult curaj iti trebuie sa vorbesti de lucruri ce te pot discredita profesional (pentru ca nu crezi in ceea ce crede toata lumea), nu pot decit sa-l apreciez pe omul asta.

Se mai pot citi informatii despre acest caz si despre munca respectivului psihiatru aici . Puteti citi chiar articolul lui Gallagher in New Oxford Review aici, dar trebuie sa platiti.

Iata ce scrie New Oxford Review despre Gallagher: “a board-certified psychiatrist in private practice in Hawthorne, New York, and Associate Professor of Clinical Psychiatry at New York Medical College. He is also on the faculties of the Columbia University Psychoanalytic Institute and a Roman Catholic seminary. He is a Phi Beta Kappa graduate of Princeton University, magna cum laude in Classics, and trained in Psychiatry at the Yale University School of Medicine. Dr. Gallagher is the only American psychiatrist to have been a consistent U.S. delegate to the International Association of Exorcists, and has addressed its plenary session”

Emciul martonistului de pe banca ethnica

Azi, imediat dupa meciul Romania-Italia, “Cotidianul” comenta partida si incepea articolul in felul urmator:

“Victor Piţurcă a efectuat două schimbări importante faţă de emciul (sic!) cu Franţa. martonistul (sic!) Bănel Nicoliţă a fost lăsat pe banca ethnică (sic!), în timp ce “italianul” Codrea i-a luat locul lui Cociş.“

Deci avem asa: “emciul” cu Franta, Nicolita e “martonist”, si ca atare a fost lasat pe “banca ethnica”. Acuma lucrurile nu ar fi asa de grave, dar cum Banel Nicolita e rrom, lasarea pe banca “ethnica” ar cam trebui sa-i creeze probleme de political correctness lui Piturca, nu-i asa?

In cazul in care greselile nu au fost corectate, le puteti citi aici.